De la Ponta la Ridzi si retur via Mang, pacostea plagiatului pocneste pe oricine s-a naravit la furtul inlectual. Stai si te intrebi daca mai exista vreun doctorat care sa nu fie atins de morbul copy/paste.
Unii spun ca pana si Plesu a copiat. Altii, ca nici Liiceanu sau Patapievici nu ar fi straini de asemenea maniere de „intelectuali cu staif”. Cu ghilimele sau nu, cu citarea sau nu a surselor in subsolul paginii sau in bibliografie, plagiatul se iteste de sub patura ca o femeie usoara cu care ti-ai petrecut noaptea adultera. A fost placut, a fost bine, amandoi v-ati simtit minunat, dar, intr-o zi, tot ti-o va trage. Ca orice curva. A incerca sa minimalizezi grozavia este ca si cum te-ai apara spunand ca ai folosit prezervativul, deci nu e chiar asa de grav. Iar a nega este echivalent cu a incerca sa convingi lumea ca, de fapt, esti impotent, desi ai copii acasa. Mai mult, altcineva ti-ar fi bagat-o in pat, ca sa te compromita, in timp ce tu dormeai.
Daca arunci un ochi pe CV-urile importantilor, nu ai cum sa nu sesizezi ca mai toti au cate trei-patru facultati, adesea absolvite in numai trei ani. Evident, cu masteratele de rigoare. Asa ca plagiatul devine o necesitate, caci nimeni nu are timp si de politica, si de afaceri sau alt serviciu, si de studiu. Prezenta si atenta la sensibilitatile „importantului”, curva se strecoara in asternuturi, isi ia tainul si isi face numarul. Dar, oricand se va gasi cate unul care sa ii dea un ban in plus pentru prestatie, si iac-asa se afla. Dupa care, invariabil, urmeaza circul cu prezervativul sau cu impotenta. Singurii nevinovati sunt doar cei neaflati. Inca. Iar mai presus de orice banuiala raman presedintele si Moceanu, ala cu cosorul. Primul pentru ca nu e nevoie sa denunte numele lui Machiavelli cand se gandeste la politica, iar Moceanu chiar era destept, fara doctorat, cand a inventat „partea lemn-oasa” a cosorului.