Italia, încoronată anul acesta cu Nobelul pentru Fizică acordat lui Giorgio Parisi, se confruntă de ani de zile cu o hemoragie a tinerilor săi cercetători, nevoiți să plece în străinătate pentru a-și găsi un loc de muncă.
Însuși profesorul Parisi, care își va primi diploma și cecul luni la Roma, a deplâns subfinanțarea cercetării în Italia, “o țară care nu este primitoare pentru oamenii de știință, fie italieni sau străini”.
Potrivit Institutului Italian de Statistică (Istat), 14.000 de cercetători italieni au părăsit peninsula între 2009 și 2015.
Acest exod masiv se explică în mare parte prin scăderea constantă a finanțării pentru cercetare și universități: de la 9,9 miliarde de euro în 2007 la 8,3 miliarde în 2015.
După criza financiară din 2008, Italia a urmat o serie de planuri de austeritate, iar bugetul de cercetare a fost unul dintre primii care a plătit prețul.
Drept urmare, mulți tineri cercetători italieni, la fel ca mulți dintre compatrioții lor, sunt nevoiți să caute norocul în străinătate, precum biologul Eleonora D’Elia, în vârstă de 35 de ani, care predă de patru ani la prestigiosul Imperial College din Londra.
„În Italia, din păcate, există obstacole foarte mari pentru a reuși să obțineți un post în universități. Aceste obstacole se datorează lipsei de fonduri și numărului de posturi disponibile”, a spus ea într-un interviu acordat AFP.
Italia nu a rămas întotdeauna în urmă și a fost patria marilor oameni de știință, precum Carlo Rubbia (Nobel pentru fizică în 1984) sau Rita Levi-Montalcini (Nobel pentru Medicină în 1986), chiar dacă aceștia din urmă și-au pus amprenta cu cercetări în străinătate.
Potrivit datelor Eurostat, Italia și-a alocat doar 1,45% din PIB cercetării în 2019, în timp ce media UE este de 2,19%(3,17 în Germania).
Ca o grădină de legume
Acest diagnostic este confirmat de Roberto Antonelli – președintele Accademia dei Lincei, fondată în 1603, cea mai veche academie științifică din Europa – care denunță „scăderea enormă a fondurilor alocate universității și organizațiilor italiene de cercetare”, însoțită de o „scădere a calității locurilor de muncă oferite tinerilor în comparație cu alte țări”.
Această reducere a resurselor a avut un impact puternic asupra personalului universitar, unde numărul profesorilor și cercetătorilor cu contracte pe durată nedeterminată a scăzut de la 60.882 în 2009 la 48.878 în 2016 sau minus 20%.
La Londra, Eleonora d’Elia are „mai mult sprijin în ceea ce privește salariul și bugetul de cercetare”, în timp ce în Italia, unde și-ar dori „cu disperare” să se întoarcă pentru a-și găsi familia și prietenii, „ar trebui să lupte constant pentru a obține acest lucru”.
Pentru ea, soluția ar fi „cu siguranță ca statul să aloce mai multe fonduri universității și cercetării pentru a crea mai multe posturi și oportunități”.
Profesorul Roberto Antonelli speră că mega-planul european de redresare post-pandemie, datorită căruia Italia va primi 191,5 miliarde de euro în împrumuturi și granturi pînă în 2026, va aduce un “impuls semnificativ cercetării”.
“În acest domeniu, continuitatea este fundamentală”, subliniază el „Rădăcina problemei se află în procentul din PIB pe care fiecare țară îl alocă cercetării. Și variază, de la cel mai ridicat în Finlanda, Japonia și Coreea de Sud, până la cel mai scăzut în Italia care nu se poate compara cu vecinele Germania sau Franța”.
O părere împărtășită de Giorgio Parisi:„Cercetarea este ca o grădină de legume, dacă crezi că poți să o uzi la două săptămâni, lucrurile vor merge prost”.
