Ne apropiem tot mai mult de marea Sărbătoare a Naşterii Domnului.
Şi, cum se întâmplă în fiecare an, în Ajunul Crăciunului românii au grijă – îndeosebi la sate – să nu se abată de la tradiţiile pe care le-au respectat şi înaintaşii lor. Astfel că în această zi, gospodinele au grijă să aibă pregătiţi covrigi şi colaci, pentru a le da colindătorilor care vin la porţi să vestească, prin cântec, naşterea Domnului.
Totodată, se fac turte, cunoscute şi drept ”scutecele Domnului”, care, de asemenea, amintesc de Naşterea Mântuitorului. Turtele – din apă şi făină – se prepară din timp, se lasă la uscat şi până să fie servite se stropesc cu o zeamă preparată cu apă, zahăr sau miere şi multă nucă. Se obişnuieşte ca aceste turte să se împartă de sufletele celor adormiţi.
Este o zi în care se ajunează – ultima din Postul Crăciunului – în care postul este considerat mai aspru, în sensul în care unii creştini aleg să ţintă post negru.
Pe de altă parte, în timp ce gospodinele au grijă să pună la punct tot ce ţine de prepararea mâncărurilor specifice acestei sărbători şi de curăţenia din casă, copiii se bucură mergând la colindat şi împodobind bradul de Crăciun, sub care speră să găsească mult-aşteptatele daruri.
Bucuria celor mici este -sau ar trebui sa fie – împărtăşită şi de cei mari. Pentru că, în esenţă, Crăciunul este o sărbătoare a bucuriei, adusă de vestea Naşterii Domnului, una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii şi de ocazia de a fi alături de părinţi – cei care sunt binecuvântaţi să îi aibă alături – şi de toţi cei dragi, fie că vorbim de rude sau de prieteni.