În dimineața zilei de 22 iunie, în timpul Sfintei Liturghii, un islamist a intrat în biserica ortodoxă ”Sfântul Ilie” din Damasc. Înarmat cu o pușcă și explozibili, a deschis focul asupra credincioșilor și apoi s-a detonat în mijlocul mulțimii. 25 de oameni au fost uciși. Peste 60 au fost răniți. Sânge pe icoane. Tăcere în lume.
Nu a fost prima dată. Dar a fost, poate, cel mai clar semn al vidului care definește acum realitatea post-Assad în Siria. Iar pentru creștinii din Levant marchează o întoarcere la un arhetip teologic întunecat, cel al rămășiței persecutate, care trăiește la marginea istoriei, așteptând fie salvarea, fie ștergerea, notează Modern Diplomacy.
A existat o vreme când comunitățile creștine nu erau singure. Supraviețuirea lor era legată de sisteme de protecție străină și de influență ecleziastică care ofereau, dacă nu siguranță, cel puțin vizibilitate. Franța era alături de maroniți. Rusia a pretins tutelă asupra ortodocșilor. Vaticanul a luat măsuri diplomatice în apărarea catolicilor din Orientul Mijlociu.
Această susținere nu mai există. Ceea ce rămâne este o structură distrusă în care creștinii sângerează în tăcere. Patriarhia Moscovei, care odinioară proclama cu voce tare solidaritatea pan-ortodoxă, a devenit absorbită de propria sa tablă de șah geopolitică: Ucraina, Africa și Balcani. Absența sa din Siria este o dezangajare deliberată. Nu există niciun beneficiu, spiritual sau politic, în apărarea creștinilor din Damasc.
Vaticanul, după dispariția diplomației active a lui Francisc, se concentrează acum pe gesturi în detrimentul acțiunii. Dialogul interconfesional a devenit un ritual în sine, elegant, bine intenționat, dar ineficient.
Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, deși puternică din punct de vedere simbolic, nu are jurisdicție în Siria și nici influență în lumea arabă. Vocea sa nu ajunge în cartierele bombardate ale Damascului.
Patriarhia greco-ortodoxă a Antiohiei supraviețuiește acum mergând cu grijă. Vorbește cu prudență, dacă vorbește. Atunci când amenințarea vine atât din partea islamiștilor, cât și a instabilității ordinii post-Assad, tăcerea devine o strategie de supraviețuire. Diplomația creștină în Siria nu a eșuat pur și simplu – ea nu mai există.