Marea șarlatanie a turului doi

Refuzul lui Klaus Iohannis de a compărea într-o confruntare cu Viorica Dăncilă nu trebuie interpretat ca un drept al acestuia, precum tămâiază pe toate ulițele politicii cea mai slinoasă voce liberală. Că și Jacques Chirac a refuzat dezbaterea electorală cu Jean Marie Le Pen, că și prin SUA un președinte i-a dat cu flit contracandidatului său, că ce să mai încolo și încoace, Klaus Iohannis nu poate dialoga cu liderul unui partid toxic, care a luptat împotriva românilor, un partid care și-a gazat și și-a bătut propriul popor cu bastoanele și bocancii, guiță samsarul politic. E adevărat, Iohannis are dreptul de a-și alege musafirii la ciorba de perișoare a consoartei răvășitoare, dar nu și dreptul de a refuza să spună românilor, într-o confruntare directă, de ce ține morțiș să mai câștige un mandat.

Pe de altă parte, nici Viorica Dăncilă nu excelează. Nici în idei, nici în comunicare. Profită de momentul acesta, care mie mi se pare artifical, special creat într-un scenariu cu mult mai mare și care s-ar putea numi lesne „Fă-te că mă contracandidezi”. Profită, spuneam, pentru a salva aparențele unei bătălii electorale crâncene, când, în realitate, e doar un blat sinistru.

Partidul sunt eu!

Nu știa, imediat după condamnarea și arestarea lui Liviu Dragnea, că nu va avea nici cea mai mică șansă de a câștiga alegerile? Înseamnă că ori e naivă, și România nu are nevoie de un președinte naiv, ori nu are capacitatea de gândi în perspectivă, iar de un președinte lipsit de asemenea abilități nu avem trebuință. Îndârjirea ei de a fi aleasă președinte al PSD nu este nici ea întâmplătoare. Și, să fim sinceri, alegerea ei a puțit a făcătură încă dinaintea Congresului din august. Viorica Dăncilă a mimat democrația, lăsându-l pe Liviu Pleșoianu să candideze și el la aceeași funcție, dar, pe de altă parte, a avut grijă să nu câștige. Nimic mai simplu, căci baronii de partid și alți trădători mai mici își știau bine lecția. În aceeași situație s-a aflat și Șerban Nicolae, folosit – de neiertat! – mai mult ca decor al democrației social-democrate. Ulterior, marginalizarea și izolarea lui Liviu Pleșoianu în timpul strângerii de semnături pentru candidatura la prezidențiale au întregit tabloul mizerabil al simulacrului de alegeri prezidențiale.

Mimarea luptei, mimarea victoriei

De ce nu era nevoie de Pleșoianu? Pentru că, odată ajuns în turul al doilea – și ar fi avut mari șanse – l-ar fi desființat pur și simplu pe Klaus Iohannis, ridiculizându-l și trimițându-l acolo unde îi este locul. Altfel zis, daună totală pentru Cotroceni. Chiar nu vă miroase a blat între Iohannis și Dăncilă? Apoi, când opinia majoritară a fost ca STS să fie exclus de la numărarea voturilor, uite cum apare Viorica Dăncilă care hotărește ca serviciul să se ocupe de asta. Nici acum nu vă miroase? Dincolo de asta, apetența ei pentru non combat în general, și pe temele justiției în special, ar fi trebuit să dea de gândit social-democraților. N-a dat. Iar cui i-a dat, a tăcut mâlc. Bravo, băieți, și voi vreți să câștigați cu vocea tânguitoare a doamnei care plânge că Iohannis nu vrea să o invite la confruntare? Asta tot alegeri prezidențiale se numește? Sau e o înțelegere tacită prin care Dăncilă să rămână președinte la PSD, tocmai pentru a nu apărea omul care îi poate crea mari probleme lui Klaus Iohannis?

Al cui este jocul?

Nu văd vreo deosebire esențială între cei doi candidați rămași în cursă. Dimpotrivă. Joacă împreună într-un scenariu scârbos, cert construit de alții și numit alegeri libere, în care rolul nostru nu mai este de a alege, ci de a parafa că lucrurile sunt minunate. Ce să alegi când în spate se văd păpușarii sistemului? Ce să alegi când Viorica Dăncilă visează că poate câștiga printr-o încropeală de dezbatere făcută pe ultima sută de metri la Parlament? Singura ei șansă de a ajunge la Cotroceni ar fi să scoată la iveală o informație bombă pe care să detoneze în fața lui Iohannis, desființându-l. Nu o va face. Și nu pentru că bomba nu ar exista, ci pentru că cine o deține nu i-o va da niciodată, iar ei, deși se laudă cu temeritatea și bărbăția ei, îi este frică. În jocul dintre servicii, Iohannis, interese europene și aranjamente să le zic „strategice”, Viorica Dăncilă nu există decât pe la margine, mai mult ca figurant. Dacă există. Și, în condițiile astea, vin și întreb: să aleg între cine și cine? Votul este obligatoriu? De ce trebuie să dau câștig de cauză unuia sau altuia, când niciunul nu este mai breaz decât celălalt? Ambii sunt doar pioni într-un joc ce nu ne aparține nouă, alegătorilor, dar care se joacă pe tabla noastră de șah.