Scriam, în urmă cu vreo 10 zile, că președintelui Klaus Iohannis îi lipsesc din inventarul de trăsături curajul și devotamentul. Și mai scriam și că niciodată nu va avea tăria de a recurge la un gest similar cu al președintelui Xi Jinping, întâlnindu-se cu medicii, felicitându-i și încurajându-i pentru dăruirea și sacrificiul lor în lupta cu epidemia. Se teme de reproșuri? Este prea sensibil pentru a suporta un adevăr pe care autoritățile tot încearcă să-l cosmetizeze? Anume că, la o lună de la izbucnirea epidemiei în România, încă există spitale care nu au minimul de dotări? Are orgoliul prea fin și nu rezistă la a i se imputa că a mințit când a afirmat că România este pregătită pentru a face față maladiei secolului?
Înainte de validarea Guvernului Orban 3, Klaus Iohannis afirma că așteaptă cu nerăbdare instalarea acestuia pentru a se putea dedica sută la sută măsurilor de combatere a epidemiei. Partidele au mușcat momeala că nu are cine să conducă țara și i-au trecut guvernul pe repede înainte prin Parlament. De atunci au trecut trei săptămâni, dar președintele încă nu a făcut dovada implicării sale. A anunțat că va decreta starea de urgență. A făcut-o. Și cam atât. În rest au fost doar câteva secvențe când vorbea vorbe cu premierul la o videoconferință.
Solidari. Cine cu cine?
Abia astăzi, 23 martie, Klaus Iohannis a catadicsit să iasă în fața națiunii cu o declarație cât de cât mai închegată. Scurtele și revoltător de rarele apariții de până acum nu pot fi catalogate măsuri de combatere a epidemiei. Intervențiile lui găunoase, citite de pe hârtie, nu aveau cum să aibă ecou. Mesajele nu au trecut de ecranul televizoarelor. Și nici nu aveau cum, din moment ce nu depășeau pragul lui „spălați-vă pe mâini cât mai des și păstrați distanța socială”. Președintele nu a reușit să demonstreze vreo urmă de simpatie față de români. Discursul lui sterp, recitat după cum am spus, cu hârtia în fața ochilor, nu a mișcat pe nimeni.Câtă căldură pot emana niște cuvinte de pe care nu și-a dezlipit privirea? Câte vorbe a reușit Klaus Iohannis să rostească liber, din suflet, renunțând la textul scris de consilieri? Niciuna. Într-o intervenție mai veche ne cerea să fim solidari. Dar el, cât de solidar a fost când a expediat totul într-o declarție de cinci minute, în care nu a spus nimic?Și, mai ales, cu cine?
Compasiune cu ochii pe ecran
Am suficiente motive să cred că nici astăzi Iohannis nu ar fi ieșit cu vreo declarație.
Ce să spună în plus dincolo de stați acasă și spălați-vă pe mâini, chestiuni care și așa i-au secătuit inspirația? Numai că azi România a înregistrat al cincilea caz de deces. Firesc ar fi fost ca încă de duminică seara să intervină, când se știa deja de primul decedat. Sau măcar de luni, când numărul ajunsese la trei. A ratat momentul de a se apropia sufletește de națiunea pe care o conduce. Cred că din cauza weekend-ului, care pentru el e sfânt ca defilarea spre biserică alături de soție, sub ochiul lacom al camerelor de filmat.Criticat însă de câțiva ziariști curajoși pentru atitudinea jemanfișistă pe care o inspira lecturarea vocală a unui text de pe hârtie, hamletianul președinte a trecut la citirea rolului de pe prompter. Imaginea a fost grotescă. Am văzut un cetățean cu privirea fixă, speriat să nu-i fugă rândurile de sub ochi până să le parcurgă. Un om a cărui căutătură este imobilă și care vorbește despre lucruri pe care, în bună măsură nu le crede, nu știu câtă încredere poate exprima. De câtă compasiune poate fi vorba când spune că e cu sufletul alături de familiile îndoliate sau își manifestă grija față de pensionari, când privirea îi rămâne înghețată pe ecranul prompterului? Mie mi s-a părut a fi formalismul impus de o situație, nicidecum compătimirea pe care ar fi vrut să o arate.
Măcar o pereche de mănuși
În fine, fie și de prompter vorba, tot nu se vede cum se implică activ Klaus Iohannis, după cum a promis. Tot nu se vede cât de pregătită este România pentru a combate inclusiv efectele epidemiei. Sunt firme care au fost lichidate de executori judecătorești exact în timpul crizei și la care foștii patroni nu au plătit șomajul.
Noii proprietari nu fac angajări. De altfel, cine mai face angajări acum? Din ce vor trăi oamenii aceștia? Vor începe să cumuleze datorii la întreținere, riscând pierderea apartamentelor. Nu vor mai avea bani nici pentru alimentație la limita pragului de subzistență. În șomaj nu-i bagă nimeni, dar nici ajutoare sociale nu pot primi pentru că autoritățile nu știu a cui este datoria să intervină. Astfel de situații ar trebui să cuprindă intervențiile lui Iohannis, cu indicarea clară a celui ce se face răspunzător de rezolvare și a unui termen foarte scurt. Asta vrea să vadă lumea, nu spoturi cu poezele recitate de un președinte care apare doar din când în când, iar atunci când o face, dacă nu e fals, ne împuie creierii cu marea familie europeană care îi ajută pe năpăstuiți. Ca pe Italia, de exemplu? Dar, dincolo de toate acestea, indicați, domnule Iohannis, măcar o singură situație în care v-ați dedicat concret combaterii epidemiei sau efectelor ei? Ați făcut vreo donație? Ceva din banii obținuți din închirierea caselor? Sau din salariu? Poate doamna? Poate sașii? Poate germanii din FDGR? Fiți sincer, ați cumpărat măcar o pereche de mănuși pe care să o dați unui medic?
