Iohannis a trimis în Parlament legea privind șomajul tehnic, pentru reexaminare

Pe de altă parte, apreciem că norma de la art. I pct. 1 din legea supusă reexaminării, fiind una cu caracter general aplicabil, ar trebui să respecte exigenţele de claritate şi previzibilitate ale legii. Astfel, reglementarea suspendării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului pe durata unei măsuri excepționale dintre cele prevăzute la art. 93 din Constituție, ar trebui astfel concepută încât aceasta să nu se suprapună cu ipoteza generală de la art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în caz contrar noua reglementare fiind inutilă. De asemenea, în lipsa unei circumstanțieri a cazului nou-introdus, nu se poate face distincție între ipoteza prevăzută de art. 52 alin. (1) lit. c) și cea nou-introdusă la lit. f) din Codul muncii, prima dintre acestea, prin caracterul ei general, apărând ca acoperitoare şi pentru cea de-a doua. În acest sens, semnalăm că, potrivit datelor comunicate public de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, la data de 10 aprilie a.c., spre exemplu, din cele peste 1 milion de contracte suspendate în economie pentru motive asociate stării de urgență, un procent de 86% reprezentau suspendări în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevede că un contract individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similar.

În plus, reanalizarea conținutului normei în discuţie ar presupune și stabilirea unei legături directe cu măsurile dispuse ca efect al decretării uneia dintre aceste stări excepționale, precum și cu întinderea teritorială a acesteia. În caz contrar, s-ar putea interpreta că pot fi suspendate contractele individuale de muncă din inițiativa angajatorului în orice unitate administrativ-teritorială, sub diverse pretexte, deși starea de urgență a fost decretată numai pentru o anumită unitate administrativ-teritorială, ceea ce ar afecta echilibrul raporturilor de muncă și, implicit, salariații.

Măsurile instituite prin art. I pct. 2 din legea supusă reexaminării și care propune introducerea unui nou articol, art. 531 în Codul muncii reprezintă, în realitate, o reluare ad litteram a soluțiilor legislative cuprinse în art. XI-XIII din OUG nr. 30/2020, modificată și completată prin OUG nr. 32/2020 – norme concepute a oferi soluții și a produce efecte strict în contextul stării de urgență instituită prin Decretul nr. 195/2020 și prelungită prin Decretul nr. 240/2020. Acest aspect conduce la existența unui paralelism legislativ, susceptibil, la rândul său, de a crea confuzie în rândul destinatarilor normelor, ceea ce contravine şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii.

Din această perspectivă, legiuitorul ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții ce prevăd că în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative. În cazul existenței unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice, inclusiv în cazul în care reglementări din aceeași materie sunt dispersate în legislația în vigoare.

Subliniem că, la data adoptării legii a cărei reexaminare se solicită, Parlamentul era deja sesizat atât cu proiectul legii de aprobare a OUG nr. 30/2020, cât și cu proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 32/2020 ce aduce modificări și completări OUG nr. 30/2020. Or, în conformitate cu dispozițiile art. 74 din Regulamentul Senatului, respectiv art. 68 din Regulamentul Camerei Deputaților, la nivelul fiecăreia dintre cele două Camere exista obligația ca proiectele de lege și propunerile legislative, inclusiv ordonanțele de urgență, cu același obiect de reglementare să fie analizate împreună, comisia sesizată în fond întocmind un singur raport pentru ipoteza admiterii.

2. Prin art. III și IV din legea transmisă la promulgare se instituie măsuri ce vizează inclusiv contractele individuale de muncă ce au fost suspendate ca urmare a efectelor pandemiei COVID-19 în temeiul actualului art. 52 alin. 1 lit. c) din Codul muncii.

În primul rând, în măsura în care legiuitorul a intenționat ca de aceste măsuri de protecție socială să beneficieze salariații ori de câte ori va fi instituită sau prelungită starea de urgență/starea de asediu, apreciem că normele ar fi trebuit inserate în cuprinsul normelor generale ce reglementează raporturile de muncă, respectiv în cuprinsul art. I din legea supusă reexaminării și nu ca dispoziții plasate în afara Codului muncii.

În al doilea rând, considerăm că orice intervenție asupra cadrului general în materia raporturilor de muncă ar trebui să aibă în vedere inclusiv criteriul proporționalității, precum și nevoia unui echilibru just și echitabil între drepturile angajatorilor și cele ale angajaților. Astfel, soluția normativă stabilită la art. III, conform căreia „angajatorii pot dispune gradual alte măsuri pentru reducerea activității sau a întreruperii activității, după caz”, este lipsită de orice mențiuni care să indice aplicabilitatea strict pe perioada decretării stării de asediu sau a stării de urgență. În aceste condiții, dispozițiile echivalează cu instituirea unui drept absolut, general aplicabil, al angajatorului de a dispune unilateral în cadrul raporturilor de muncă atunci când, indiferent de motive, decide reducerea sau întreruperea activității. Soluția face abstracție, pe fond, de alte dispoziții ale Codului muncii precum cele referitoare la dreptul la negocieri individuale și/sau colective, la dreptul de informare și consultare reciprocă a participanților la raporturile de muncă, ori la aplicarea principiului consensualității în relațiile de muncă, modalitatea de formulare nepermițând o integrare corespunzătoare în ansamblul Legii nr. 53/2003.