Când Xi Jinping a preluat conducerea Partidului Comunist Chinez, în anul 2012, a identificat rapid o vulnerabilitate critică pentru viitorul națiunii: dependența energetică a Chinei de importurile de petrol și cărbune.
Chiar dacă țara tocmai devenise a doua cea mai mare economie din lume, depășind Japonia și intrând în competiție directă cu Statele Unite pentru statutul de superputere globală, China rămânea profund expusă la șocuri externe, în special din cauza importurilor prin puncte de tranzit strategice precum Strâmtoarea Malacca, Marea Chinei de Sud și Strâmtoarea Taiwan.
Xi Jinping a făcut din securitatea energetică o prioritate națională. Începând cu 2014, el a ordonat o „revoluție energetică”, care viza transformarea radicală a sistemului de producție și consum de energie, cu obiectivul de a reduce dependența de combustibilii fosili și de a accelera tranziția către o economie alimentată preponderent cu electricitate produsă din surse interne și curate.
Această tranziție ambițioasă a fost susținută de investiții colosale din partea statului în infrastructura de energie curată, inclusiv sute de miliarde de dolari alocate dezvoltării și extinderii rețelei electrice naționale, proiectelor fotovoltaice, energiei eoliene, bateriilor și mobilității electrice.
Investiții fără precedent și ascensiune tehnologică
China domină deja lanțurile globale de aprovizionare pentru panouri solare, turbine eoliene și baterii, iar companiile sale investesc constant în tehnologii de nouă generație. Printre acestea se numără celulele solare pe bază de perovskit, mult mai subțiri și eficiente, precum și turbinele eoliene offshore uriașe, dezvoltate de giganți precum Ming Yang și Dongfang Electric.
Creșterea spectaculoasă a vânzărilor de vehicule electrice, dezvoltarea celei mai mari rețele de trenuri de mare viteză din lume și extinderea liniilor de ultra-înaltă tensiune sunt manifestări clare ale acestei revoluții energetice. Cu un mix energetic tot mai curat și cu planuri de a atinge 50% din producția de electricitate din surse cu emisii reduse până în 2028, China își consolidează autonomia față de combustibilii fosili importați și își reduce vulnerabilitatea la presiuni comerciale externe.
Această strategie, deși eficientă din punct de vedere strategic, a generat și efecte colaterale, precum supracapacitatea industrială, acumularea de stocuri excedentare și apariția dezechilibrelor comerciale. Cu toate acestea, autoritățile de la Beijing consideră aceste costuri un preț necesar pentru atingerea obiectivelor pe termen lung.
De la planificare internă la influență globală
Această transformare nu a fost rezultatul exclusiv al pieței, ci al unei politici industriale agresive, gândite strategic și aplicate sistematic de autoritățile chineze. Beijingul a creat un ecosistem integrat vertical, controlând toate etapele lanțului de aprovizionare – de la extracția materiilor prime critice (litiu, cobalt, nichel, pământuri rare), la procesare, producție și export.
Între 2000 și 2021, China a acordat împrumuturi de peste 57 de miliarde de dolari țărilor în curs de dezvoltare, pentru a securiza accesul la resursele esențiale tranziției energetice. În 2023, companiile chineze au realizat peste 200 de tranzacții externe în domeniul tehnologiilor verzi, totalizând 156 de miliarde de dolari.
Prin această strategie, China nu doar că și-a asigurat resursele necesare, ci și-a extins influența economică și politică globală. Exporturile de tehnologii verzi către țările emergente au devenit un instrument de diplomație economică, iar în aprilie 2024, Xi Jinping a declarat, într-un forum ONU, că China a construit „cel mai mare și mai rapid sistem de energie regenerabilă din lume”.
Totuși, succesul acestei politici a generat tensiuni internaționale. SUA și Uniunea Europeană acuză Beijingul că distorsionează piața globală prin subvenții masive și dumping, ceea ce a afectat grav competitivitatea producătorilor occidentali. În Europa, surplusul de panouri solare chinezești a dus chiar la utilizarea acestora în scopuri neconvenționale, precum împrejmuiri și garduri.
Modelul chinez de electrificare oferă o combinație unică de investiție publică, planificare centralizată, inovație tehnologică și forță industrială. A permis reducerea dependenței de importuri, a sporit securitatea energetică și a poziționat China ca lider global în tehnologiile verzi.
În timp ce SUA insistă ca aliații săi să cumpere gaze naturale lichefiate americane pentru a echilibra balanțele comerciale, tot mai multe țări în curs de dezvoltare aleg tehnologiile verzi chineze, considerate mai accesibile și mai durabile. Alegerea nu este doar economică, ci și strategică: panourile solare chineze nu doar că sunt mai ieftine decât LNG-ul american, dar permit și o tranziție rapidă spre un model energetic sustenabil.
China pare mai bine pregătită ca oricând, iar electrificarea, odată un obiectiv intern de modernizare, a devenit între timp una dintre cele mai puternice arme ale sale în politica globală.
