În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele de campanie ale armatei române. A îngrijit soldații, le-a dat apă, i-a ajutat să mănânce, le-a schimbat pansamentele, le-a adus pături și a găsit pentru fiecare o vorbă de alinare. Totul fără nicio teamă de păduchi și de tifosul care făcea ravagii printre militarii răniți. Așa a ajuns să fie numită „mama răniților” sau „Regina soldat”. A participat la o campanie diplomatică puternică pentru recunoașterea statului român, alături de soțul ei, Regele Ferdinand I, deși niciunul nu era român la origine. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România şi Marea Britanie, dovedind reale calităţi diplomatice în susţinerea şi apărarea intereselor României. Este vorba de Regina Maria.
Mai putem lua ca exemplu și implicarea soției lui Barack Obama, Michelle, în sprijinul sinistraților pe timpul uraganelor care au bântuit SUA. Plus acțiunile ei de binefacere pentru ajutorarea copiiilor cu dizabilități, a orfanilor, a văduvelor aflate în situații precare. A luptat activ împotriva criminalității juvenile și, nu o dată, s-a adresat enoriașilor adunați în biserică să nu-și piardă credința și să fie uniți. Poate nu e mare lucru, până la urmă, dar, când soția celui mai puternic om de pe planetă s-a adresat necăjiților, în ochii acestora a mai licărit o undă de speranță.
Nota 0 la compasiune
România începutului de mandat al lui Klaus Iohannis s-a confruntat cu nenorocirea numită „Colectiv”. 64 de tineri morți în chinuri groaznice, arși de vii într-o hrubă cu pretenții de club. Mai sunt și zeci de răniți mutilați pe viață. Procesul se judecă de niște ani, nu pot să-mi dau seama cum, pentru că niciun procuror nu a reușit să indice cu maximum de certitudine vreun vinovat. Expertizele de până acum nu confirmă scenariul acuzatorilor, fiind diferențe flagrante între datele rechizitoriului și cele petrecute în realitate. Sper să nu-mi joace memoria vreo festă, dar eu nu mi-o aduc pe Carmen Iohannis vizitând vreun spital în care se aflau victimele sau călcând pragul unei case unde familia se pregătea de înmormântarea celui pierit în incendiu. Sigur că nu putea face mare lucru, dar compasiunea exprimată altfel decât prin momente de reculegere la școala din Sibiu unde predă, obligatoriu televizate, ar fi atârnat mai greu. Și, în același registru, nu am văzut-o pe Carmen Iohannis însoțind până la scara avionului vreun tânăr ars care pleca la tratament în străinătate. Nu avea cum să-l vindece prin prezența ei alături de el, dar îmbărbătarea și solidaritatea ar fi dat exact speranța de care fiecare s-a agățat până în ultima clipă. Din păcate, pentru cei mai mulți ultima clipă a venit dureros și nedrept de repede.
Cui îi pasă?
Presa subordonată Cotroceniului nu pierde niciun prilej de a o descrie pe Carmen Iohannis ca fiind Prima Doamnă a țării. Dincolo de lingușeala asta grețoasă mai e și altceva? La ce ajută guduratul ăsta pe lângă bocancul stăpânului? Am văzut cu toții ce s-a întâmplat la Caracal. Mi s-ar fi părut firesc ca soția președintelui să ia atitudine. Este femeie la fel ca și mamele celor două fete despre care nu se știe nimic concret. Trăiesc și sunt traficate sau sunt moarte? N-am văzut-o pe Carmen Iohannis intrând în curtea Alexandrei Măceșanu sau a Luizei Melencu și discutând cu familiile lor. Să le îmbărbăteze, să le aline necazul sau să le dea asigurări că soțul ei, președintele, este profund procupat de rezolvarea fericită a cazului și că depune toate diligențele în acest sens. Până și copiii a căror dirigintă este, la Sibiu, s-ar fi putut implica într-un moment de apropiere sufletească față de colegii fetelor și de familiile suferinde, demonstrând că sunt alături de acestea și că le pasă. Carmen Iohannis a ratat prilejul de a încerca să se situeze în preajma amintirilor despre Regin Maria.
Imagini false și protocol ieftin
În câte acțiuni de caritate a fost cuprinsă soția președintelui? Eu nu am văzut decât o poză cu ea, aplecată peste patul unui copil cu dizabilități și zâmbind. Sau râzând. O hidoșenie de poză, o hidoșenie de situație. În cazul de la Gura Șuții, unde micuța Adriana a sfârșit în chinurile provocate de un olandez dement, Carmen Iohannis ar fi putut cel puțin să vină cu un buchet de flori. Pentru o familie de amărâți, prezența soției președintelui ar fi fost echivalent cu a-l vedea pe Dumnezeu. De ce n-a ajuns acolo? Nu știu. În schimb, Carmen Iohannis este Prima Doamnă la recepții. Și nu la oricare. Alături de președinți și de șefi de guverne. Zâmbitoare și protocolară. Sau la biserică, atunci când merge în rochii scurte și cu genunchii dezgoliți. Colindatul prin casele copiilor nevoiași pentru a le aduce un strop de bucurie, măcar de sărbători, nu intră în agenda ei. După cum nu intră, din câte se vede, nici punerea pe picioare a unei fundații care să se ocupe de ajutorarea celor aflați în suferință. O fundație care, fără îndoială, ar fi fost puternică și ar fi avut un cuvânt greu de spus în apărarea drepturilor femeilor și ale copiilor. Câți soldați români răniți sau mutilați în teatrele de luptă a vizitat Carmen Iohannis? Nu spun să le fi schimbat pansamentele și să le dea o gură de apă, dar măcar să-i onoreze cu simpla prezență? Niciunul. Sun sigur de asta. Singura ei apariție printre militarii români a fost cred că în Afganistan, fără morți și răniți prin preajmă, unde a apărut într-o rochie străvezie și provocatoare. Presa s-a repezit s-o gratuleze cu apelativul Prima Doamnă. De ce? Făcuse ceva care să amintească de Michelle Obama sau de faptele Reginei Maria?