În fiecare generație apar câțiva copii care gândesc mai repede decât alții sau pur și simplu gândesc altfel. Îi recunoști după curiozitatea care nu se epuizează, după felul în care observă detalii pe care ceilalți le trec cu vederea sau după întrebările care depășesc vârsta lor. Uneori sunt remarcați, alteori sunt etichetați ca fiind „prea agitați”, „plictisiți” sau „neatenți”. Întrebarea reală, însă, nu este dacă acești copii există, ci cum îi recunoaștem și cum îi sprijinim înainte ca potențialul lor să se stingă.
În multe țări, răspunsul la această întrebare s-a transformat în politici educaționale naționale. Statele Unite au construit încă din anii ’70 una dintre cele mai ample rețele de identificare a tinerilor cu potențial înalt – Study of Mathematically Precocious Youth (SMPY), coordonat de Universitatea Vanderbilt. Programul a arătat că diferențele cognitive reale apar devreme, pot fi măsurate și, mai important, pot fi cultivate prin intervenții personalizate: accelerare academică, mentorat, expunere la contexte de cercetare. După 50 de ani de urmărire, rezultatele sunt evidente: copiii identificați ca având potențial înalt în adolescență au devenit, în proporție covârșitoare, lideri în știință, inovație, antreprenoriat sau educație.
În Europa, modelul este mai fragmentat, dar tot mai multe țări au început să investească în ceea ce se numește „educație diferențiată”. Ungaria are centre regionale pentru tinerii supradotați, Olanda și Finlanda oferă programe de învățare accelerată și consiliere psihologică pentru elevii cu profil cognitiv atipic. Rețeaua European Talent Support Network (ETSN) reunește acum zeci de instituții care colaborează pentru a construi o infrastructură comună a excelenței.
România, în schimb, s-a bazat mai mult pe selecția naturală. Copiii performanți apar ca excepții, nu ca rezultat al unui sistem. Olimpiadele, deși prestigioase, sunt adesea singura poartă prin care performanța iese la lumină. Însă excelența nu se rezumă la medalii. Ea are un mecanism intern, iar acest mecanism – cognitiv, emoțional și motivațional – poate fi observat și înțeles științific.
De aici pornește noul studiu lansat de Fundația Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României, în parteneriat cu BrainMap Neuroscience: „Tiparul neurocognitiv al excelenței românești”. Este prima cercetare amplă de acest tip realizată în țara noastră și una dintre puținele din Europa Centrală care își propune să descifreze arhitectura mentală a performanței.
Cercetătorii analizează cum gândesc și învață tinerii cu rezultate de vârf. Studiul urmărește funcțiile executive – memoria de lucru, flexibilitatea cognitivă, controlul atențional – alături de factori emoționali precum motivația și autoreglarea. În colaborare cu specialiști în neuroștiințe, sunt utilizate și metode non-invazive, cum ar fi EEG, pentru a observa tipare de activitate cerebrală asociate cu sarcini complexe.
Modelul de referință este teoria Parieto-Frontal Integration (P-FIT), potrivit căreia inteligența și performanța superioară derivă din comunicarea eficientă între zonele frontale și parietale ale creierului – cele responsabile de planificare, integrarea informației și rezolvarea de probleme. Interpretarea modernă a acestei teorii arată că excelența nu înseamnă activare maximă, ci o utilizare mai eficientă a resurselor cognitive, un echilibru între viteză, strategie și control mental.
Ceea ce diferențiază acest proiect de alte inițiative educaționale este accentul pe contextul românesc. Studiul își propune să observe cum se manifestă potențialul înalt în medii diferite, inclusiv în rândul copiilor care nu au acces la resurse educaționale egale. Cercetătorii subliniază că talentul nu se distribuie după venituri, ci după oportunități, iar o abordare științifică poate reduce diferențele create de mediu și de statut social.
Această direcție este în acord cu concluziile OECD privind dezvoltarea potențialului uman: sistemele de educație care investesc în identificarea timpurie a abilităților au șanse mai mari să formeze generații inovatoare. Finlanda, de pildă, nu are olimpiade naționale, dar are o infrastructură solidă de sprijin pentru învățarea diferențiată, bazată pe nevoile cognitive ale fiecărui elev.
În România, studiul „Tiparul neurocognitiv al excelenței” ar putea deveni un instrument esențial pentru modernizarea evaluării școlare. Profesorii ar putea primi, în viitor, repere despre cum să identifice nu doar elevii performanți, ci și pe cei care pot deveni performanți dacă primesc provocările potrivite. Psihologii ar putea contribui la conturarea profilurilor cognitive, iar părinții ar putea înțelege mai bine de ce un copil curios, dar nonconformist, nu este „greu de gestionat”, ci doar funcționează diferit.
La nivel societal, proiectul FDVDR are o miză și mai mare: aceea de a transforma performanța din excepție în normă susținută. În loc să aștepte apariția întâmplătoare a „copilului-minune”, România ar putea, prin știință, să construiască o hartă reală a potențialului său uman. O astfel de hartă ar aduce beneficii directe nu doar educației, ci și economiei, inovației și culturii, pentru că adevărata resursă a unei țări începe cu mintea celor care o vor conduce mâine.