Mai sunt patru luni până la alegeri. Partidele se agită cu sondaje în interior, cât mai la vârf, pentru a stabili cine este cel mai potrivit pentru funcția de președinte al României. Criteriile de selecție nu sunt cunoscute. Nu știu dacă e formă de securizare, dar mie îmi lasă impresia că e un truc prin care candidatul este ascuns votanților. Apoi, brusc, Comitetul Executiv, Biroul Politic Național, Congresul sau cum s-o mai numi dă la o parte cortina și își împinge candidatul pe scenă. Și noi ce să facem cu el?
Pe noi ne-a întrebat cineva, vreodată, dacă omul la care s-a gândit partidul – indiferent care partid – este și cel pe care l-am vrea noi? Nu, niciodată. Nu îmi aduc aminte să se fi petrecut așa ceva în ultimii aproape 30 de ani. Dacă tot îl bagă în față pe al lor, de ce nu-l votează doar ei, la vârf? De ce mai trebuie să ne deranjăm și noi, atât timp cât e omul lor?
Să și-l voteze sănătoși
De două ori am votat la prezidențiale. O dată cu Ion Rațiu, apoi cu Emil Constantinescu, după care am renunțat. Nu aveam ce să aleg. Niciunul dintre candidați nu îmi spunea ceva, niciunul nu îmi stârnea interesul. Iliescu împrăștia în jurul lui arome sovietice, Năstase era doborât de orgolii și interese personale, Geoană era infantil, Băsescu își trăda ticăloșia și comportamentul de birt, Ponta nu mi se părea contracandidatul în măsură să-l îngenuncheze pe Iohannis, iar pe Iohannis l-am citit că minte încă de la primele cuvinte. Cum au ajuns toți aceștia pe liste?
Așa i-au scos sondajele, ni se va răspunde. Să fim serioși, totuși. Ce sondaj scoate pe altcineva câștigător, decât pe cel indicat de partid? Și când spun partid nu mă refer la cotizanți, la susținători și simpatizanți, ci la nucelul care conduce. Să și-l voteze.
De unde începe necazul
În clipa de față, este greu de spus dacă sondajul intern se modelează după candidat sau candidatul este renovat și pomădat după cerințe care nu țin de noi în mod neapărat. Românii, într-un număr mare, vor un președinte care să se situeze de partea propriei țări. Nu din vorbe, ni s-a acrit de atâta demagogie.
Suntem sătui de „voi fi un președinte al tuturor românilor”, după care, în scurt timp, rectifică și ajunge la „românii mei”. Ai cui or fi restul, nu mai spune. Românii caută un președinte pe care să-l simtă lângă ei în permanență, un președinte care să respecte tot ce ține de țara asta. Românii nu vor un președinte care să promită în campanie, iar când își începe mandatul uită totul sau își aduce aminte numai ce-l interesează. Românii vor un conducător care să nu-i dividă, să nu-i instige unii împotriva altora, să le respecte opiniile și opțiunile politice. Vor un președinte care să le respecte istoria, tradiția, cultura și realizările. Dar, exact de aici începe și necazul.
Să trăiască mirii și Uniunea Europeană!
Toate aceste minime cerințe denotă patriotismul. Mersul vremurilor a avut însă grijă ca termenul să fie răstălmăcit, ajungându-se la naționalism, ca „tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni”, după DEX. Apărarea aspirațiilor naționale este și ea o formă de naționalism, criticat de ideologii de pripas, al căror unic scop este să cânte în struna celor care îi plătesc. Patriotismul a ajuns un delict major, iar naționalismul este interpretat numai și numai în sens peiorativ. Europa fără frontiere nu are nevoie de președinți care-și apără țara, ci de roboți care, inclusiv la sindrofia de botez sau cununie, îți trântesc lozinci cu Părinții Fondatori ai Uniunii Europene sau cu valorile europene, cu statul de drept și libertatea justiției. Un candidat la președinție care nu respectă tiparul impus de niște stăpâni cu minți obosite, ai unei Europe false, nu va câștiga niciodată alegerile pentru Cotroceni.
Din concidență, desigur
Klaus Iohannis s-ar înscrie perfect în tipar. Are exercițiul câtorva ani de rostit unele și aceleași lozinci. Nu contează că, în număr mare, românii nu îl mai vor, calculatoarele vor avea grijă să-l scoată câștigător, ca și data trecută. Dan Barna, aproape sigur contracandidat, mizează pe votul unei gloate care votează mecanic, fără să vadă altceva decât ordinul de zi pe unitate.
PNL își va vota candidatul, pe același Iohannis, fără să mai țină cont că, prin propria atitudine și abordare, contribuie serios la ștergerea identității naționale. Viorica Dăncilă, deocamdată, se freacă de pe-un picior pe altul și nu știe cum e mai bine. Să fie de partea românilor în mod necondiționat sau să treacă de partea discursului european cu arme și bagaje, pe care ni-l va impune, apoi, ca să reziste în funcție. Se fac presiuni uriașe pentru a indica un candidat cu tendințe progresist-globaliste, cu o spoială de patriotism pe chip, ca să fie bine să nu fie rău. Și, să nu ne mirăm, exact pe acesta îl va indica și sondajul intern. Ce coincidență!