La 40 de zile de la Inviere, Biserica sarbatoreste Inaltarea Domnului. Este ultima dintre faptele pe care Iisus Hristos le savarseste ca om intrupat, si, in acelasi timp, incununarea intregii sale activitati pe Pamant. Este momentul in care Dumnezeu se impaca cu creatia sa. Va oferim mai jos o minunata predica din 1960 a inteleptului Mitropolit Augustin de Florina, care talcuieste cu mult har marele praznic.
Astazi, iubitii mei, este sarbatoare. Fiecare sarbatoare asezata de Sfanta noastra Biserica are scopul ei. Asa cum un calator paseste vara pe sub razele arzatoare, si cand intalneste un copac se opreste si se odihneste sub umbra lui, asa si noi in viata aceasta. Traim intr-o lume pustie de simtaminte mari si inalte. Suferim din cauza multor necazuri. Si fiecare sarbatoare este un copac plin de roua si buna mireasma, care ne odihneste duhovniceste si ne da puteri ca sa ne continuam calatoria grea a vietii.
Sarbatoarea de astazi este un praznic imparatesc. Este coroana sarbatorilor Domnului. Daca Nasterea lui Hristos este inceputul si radacina, sarbatoarea de astazi este sfarsitul si culmea. Sa aruncam o privire asupra acestui fapt minunat pe care il sarbatorim astazi.
Dupa Invierea Sa, Domnul nostru a ramas patruzeci de zile aici, pe scoarta pamantului. Insa in aceasta perioada nu a ramas fara sa lucreze. S-a aratat in diferite locuri si in diferite momente ucenicilor si apostolilor Sai. In ce scop? Ori de cate ori Domnul s-a aratat inaintea ucenicilor Sai, mai intai le-a dat binecuvantarea si pacea Sa ,,care covarseste toata mintea” (Filipeni 4, 7), pentru care se roaga neincetat Biserica noastra. Apoi, i-a invatat cele mai inalte invataturi despre imparatia cerurilor, le-a spus ca nu trebuie sa mai zaboveasca in Ierusalim, ci sa se imprastie in toate partile lumii si sa propovaduiasca Evanghelia. Si, in sfarsit, a profetit ca imparatia Lui, care este duhovniceasca, nici un diavol, nici o putere nu va putea vreodata, sa o submineze si sa o nimiceasca. Prin aceste aratari, toti ucenicii Lui, si chiar cel mai necredincios, Toma, s-au incredintat neclintit ca Domnul a inviat.
Pentru ultima oara Domnul s-a infatisat inaintea ucenicilor Sai pe Muntele Maslinilor, putin in afara Ierusalimului. Acolo, pe o culme, L-au vazut pentru ultima oara.
Erau toti adunati pentru ziua Inaltarii. Cati? Cam atati cati se aduna astazi in ziua Inaltarii. Erau cei doisprezece ucenici (Iuda fusese inlocuit de Matia), erau ceilalti saptezeci de ucenici, erau femeile mironosite si in mijlocul adunarii era Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Toti impreuna 120 de suflete.
Asadar, in timp ce Domnul isi inalta mainile Sale si ii binecuvanta pentru ultima oara, in acel moment a avut loc minunatul eveniment. Picioarele lui Hristos cele preacurate, pe care nu suntem vrednici sa le atingem (,,Nu te atinge de Mine!” – a zis El Insusi, Ioan 20, 17), picioarele acelea care trei ani intregi au cutreierat munti si vai, rape si locuri pustii, ca sa intalneasca si sa salveze oaia cea ratacita; picioarele acelea, care au fost pironite pe lemnul Crucii si ale caror rani au adapat aburit tarana pamantului; binecuvantatele picioare ale Domnului nostru au incetat de acum sa mai atinga pamantul. Trupul Lui mai usor decat aerul a inceput sa se inalte catre cele de sus. Un moment sfant si rascolitor.
Curios lucru – veti spune. Este posibil ca trupul unui om sa se inalte catre cele de sus?
Dar daca omul, care este o umbra a lui Dumnezeu, a reusit sa gaseasca modalitati de a se inalta mai presus de nori cu aripile aeroplanului si sa strabata spatiul cu rachete, oare cum ar fi greu pentru Atotputernicul Dumnezeu, care a creat mintea omului, sa se inalte catre cele de sus? Si remarcati diferenta: Omul se inalta printr-un mijloc (avionul, racheta, balonul etc.). Chiar si Sfantul prooroc Ilie in Vechiul Testament s-a urcat la ceruri pe o caruta. Aici insa avem un caz unic. Hristos se inalta fara ajutorul vreunui mijloc mecanic. Un nor – care este simbolul Dumnezeirii, L-a inaltat. Un nor L-a invaluit pe El” (Fapte 1, 9).
Acest fapt minunat a cutremurat lumea cereasca. Hristos s-a inaltat catre cele de sus. A trecut de stele, a trecut de soare, a trecut de galaxii, a trecut de toata zidirea materiala. Si cand ajunse de acum la hotare si atinse lumea spirituala, acolo unde pazesc ingerii si arhanghelii cu sabiile lor, atunci au auzit glasul pe care l-a auzit profetic Isaia: „Cine este Acesta?” (Isaia 63, 1). Cine este Acesta ale Carui haine sunt colorate cu sange? De ce vesmintele Lui sunt rosii? Cine este acest om, care a indraznit sa strabata cerurile si sa ajunga aici? Iar alti ingeri raspundeau cu cele pe care le zice profetic Psaltirea: „Acesta este cel tare in razboi”. Vine de jos, de pe pamant, unde a dat o batalie epocala si a biruit; a biruit pe carturari si pe farisei, pe imparatii pamantului, a biruit mai inainte de toti si de toate pe diavolul, pacatul, moartea. Asadar, se inalta biruitor si triumfator. Si atunci, s-a auzit un alt glas: „Ridicati, capetenii, portile voastre…”, deschideti portile ceresti, ca sa intre „Imparatul slavei” (Psalmul 23, 7-10). Asadar, daca sus, in cer, ingerii praznuiesc, jos pe pamant ucenicii incearca alte sentimente. Se bucura si ei, dar simt si intristare. Trei ani intregi L-au avut alaturi pe Hristos. L-au iubit mai mult decat pe tatal lor. Pentru El au parasit slujbe, case, copii, femei, pe batranii lor parinti si L-au urmat pe El pretutindeni. Si acum? Pleaca, se inalta catre cele de sus. Cati dintre noi ne-am aflat langa tata si langa mama cand si-au dat sufletul si ne-au lasat, simtim ce inseamna a fi orfan… Si pentru ucenici, de acum, Tatal lor a plecat. De aceea, undeva in tropare, Biserica psalmodiaza: „Stapane, nu ne lasa pe noi orfani…”; „Datatorule-de-viata, Hristoase, nu ne lasa orfani”.
Si, intr-adevar, Hristos nu i-a lasat orfani pe apostoli. Dupa zece zile le-a trimis pe Preasfantul Duh. Si Acesta i-a instiintat – pentru ca Duhul Sfant instiinteaza inima –, ca Hristos este, desigur, foarte sus, deasupra cerurilor, dar este si atat de aproape, mai aproape decat oricine, precum a intarit El Insusi: „Si iata Eu cu voi sunt, in toate zilele, pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20).
Fratii mei! Daca veti citi Apocalipsa (12, 14), veti vedea ca Duhul lui Dumnezeu vorbeste acolo despre un oarecare vultur, un vultur tainic, care are aripi mari. Cine oare sa fie acest vultur? Nu este vulturul bicefal al Bizantului. Acest vultur al Apocalipsei este insusi Domnul. Acesta ne ia si ne inalta sus.
„Sus sa avem inimile” auzim la Dumnezeiasca Liturghie. Trebuie ca mintea noastra, inima noastra, toata existenta noastra sa se ridice catre cele de sus. Oamenii veacului nostru au aratat un mare interes sa auda despre cine se va sui primul pe Luna si pe celelalte astre: un rus, un american, un englez?… „Desertaciunea desertaciunilor…” sunt acestea (Ecclesiast 1, 2). Oricat s-ar urca, foarte aproape vor fi de pamant.
Prin Inaltarea lui Hristos, care este Dumnezeul-Om, firea omului s-a inaltat atat de sus, cat nici el insusi nu-si imagina. Hristos este primul om care a deschis cerurile si de acum cerurile sunt deschise pentru om. S-a deschis drumul. Inainte, pasiti! Hristos ne da putere. Fiecare din noi, daca vrea, devine racheta, nu materiala, ci spirituala, si urca, si ajunge la inaltime, pana acolo unde sunt ingerii si arhanghelii.
Acestea nu sunt un mit sau o poveste. Nu, fratii mei. Daca sunt minciuni, atunci sa luam si sa ardem toate cartile noastre. Nu. Religia noastra este vie. Daca deci crezi in Hristos, nu invidia si nu casca gura la rachete. Tu, fiecare suflet, si al celui mai smerit om, fa-te racheta duhovniceasca, ce strabate cerurile, se inalta catre cele de Sus, ajunge pana la Sfanta Treime, unde ingerii si arhanghelii impreuna cu sfintii slavesc pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.
