31 martie 2013. Antakya. Nu stiu cat era ceasul, dis de dimineata, oricum. Somnul este interupt de alarma antiaeriana.
Sunetul prelung, care se acutizeaza pe masura ce se deruleaza, iti patrunde in toate celulele. Sar automat din pat. Imi ia ceva timp sa-mi dau seama unde sunt. N-am auzit niciodata o alarma antiaeriana pe viu, in situatie reala de razboi. Doar in filme. Dar acolo nu te impresioneaza. Nu te inspaimanta. Realizez cu greu ca alarma antiaeriana trebuie sa sperie pe altcineva. Pe sirienii de dincolo de granita cu Turcia. Care nici nu mai au astfel de sisteme de avertizare. Turcii au pornit alarma pentru ca s-a mai intamplat sa se rataceasca vreo bomba din avioanele armatei lui Bashar si dincoace de granita.
Pentru sirienii atacati de propriul presedinte nu e timp suficient sa se puna la adapost, daca ar mai avea asa ceva in orasele ruinate. Bombardamentul incepe imediat. Una, doua, trei, patru bombe. Dupa care se aud focuri de arme. Oamenii, foarte putini care trec pe strada la ora aceea matinala, se opresc, asculta, clatina din cap si-si urmeaza drumul. Sirienii din Antakya se mobilizeaza imediat. Unii intra in contact cu cei din Idlib, care fusesera atacati. Altii, cei care lucreaza in spitalele siriene din Turcia, se pregatesc sa ajute ranitii. „S-au dus peste ei”, spune Rafiah, sefa Rezistentei siriene.
„Militiile Shabiha si securitatea lui Bashar s-au dus peste ai nostri.” Toti sunt agitati. Este un cosmar pe care sirienii il traiesc zi de zi. In primul rand cei din interiorul tarii, apoi cei care au facut front comun in jurul campului de bataie. Zi de zi, armata lui Bashar se duce peste armata revolutionarilor, intr-un punct sau in altul. Zi de zi, civilii sirieni platesc cu sange indiferenta internationala. A fost ultima mea zi in „spatele” frontului. Acolo unde se pot face si zece reportaje pe zi, daca stai de vorba cu oamenii disperati de doi ani de razboi. Dar pe cine intereseaza atatea atrocitati?!
