16 decembrie 1989 – 16 decembrie 2019. 30 de ani în care nu avem cu ce ne lăuda. Am dat jos comunismul? Nu știu, istoria e încâlcită rău și, de la o zi la alta, se tot schimbă. Cărțile de școală spun că, atunci, românii au scăpat de comunism cu un preț enorm: peste 1.000 de morți și peste 3.000 de răniți. Acum, Klaus Iohannis spune că el a dat jos comunismul. Nu atunci, ci în zilele noastre. E de ajuns să răsfoiți discursurile din campania electorală și să reascultați alocuțiunile de după câștigarea alegerilor ca să vă convingeți. Când a mințit Iohannis? Când a spus adevărul?
În realitate, Klaus Werner Iohannis nu a luptat nicicând împotriva comunismului. Membru de partid a fost și el, cred eu, pentru că postul de inspector-șef în învățământul sibian, ca peste tot de altfel, nu flutura pe gard în așteptarea pețitorului. Dacă nu erai comunist nu te puteai apropia de vreo funcție, oricare ar fi fost aceasta. Apoi, să nu uităm de caracterizarea făcută de forul superior în urma unei inspecții la Școala nr.2 din Agnita, unde actualul președinte preda fizica. „Tovarășul profesor este preocupat de orientarea ideologică-politică în realizarea sarcinilor educative”… în acest sens, tovarășul profesor s-a evidențiat prin interesul pentru realizarea unei concepții materialist-didactice despre lume și viață la elevi”… I se recomandă să activeze și în continuare pentru perfecționarea profesională și politico-ideologică”. V-ați perfecționat, domnule Iohannis?
O afirmație foarte gravă
Bătaia de joc și manipularea mulțimilor nu cunoaște limite când vine vorba de evenimentele din decembrie ’89. În ședința solemnă a Parlamentului, președintele preciează: „Comunismul a reprezentat chintesența răului absolut, iar eliberarea din ghearele unei conduceri criminale a fost posibilă doar prin revolta din Decembrie 1989.
Toți acei români care s-au ridicat la luptă, începând cu 16 Decembrie ‘89, mai întâi în Timișoara și apoi în celelalte orașe din țară, au avut credința că regimul care i-a aruncat în minciună, întuneric și frică poate fi învins, iar democrația poate fi cucerită într-un mod categoric. Valorile pentru care ei au luptat sunt temelia societății noastre, în care oricine poate exprima opinii diferite referitoare la trecut, prezent ori viitor. Această libertate însă nu poate să ducă în derizoriu adevărul! Niciun partid politic, niciun grup, nicio entitate și niciun român nu au dreptul să nege existența acestui eveniment cardinal pentru devenirea democratică a României. În calitate de Președinte al României, resping cu fermitate orice opinie care pune sub semnul întrebării existența unei revoluții anticomuniste, plătite cu jertfă de sânge, pentru libertate și democrație, în Decembrie 1989”. O afirmație foarte gravă, din punctul meu de vedere.
Cine a tras?
Iohannis, respingând cu fermitate orice altă opinie contrară lui, trimite în derizoriu dosarul aflat pe rol la Înalta Curte de Casație și Justiție. Acolo este vorba de o lovitură de stat, nicidecum de o revoluție. După 25 decembrie 1989, Ion Iliescu și camarila rămăseseră singuri deținători ai puterii. Cu cine se mai jucau de-a anticomunismul? Numărul victimelor este incomparabil mai mare decât până la simulacrul de proces din ziua Crăciunului. Ce fel de revoluție a fost povestea asta în care românii se împușcau între ei exact cât să aibă Klaus Iohannis ce vorbi după 30 de ani? Sau este o indicație clară către magistrați să schimbe încadrarea juridică? Un lucru este cert, dar lui Iohannis îi scapă. În noi, cine a tras?
Cine e cine?
Se vorbește despre 20.000 de copii morți în orfelinate înainte de 1989. Nu se cunoaște niciun autor. Și atunci, de ce s-ar afla autorii loviturii de stat? Asemenea adevăruri supără și vecinii, și partenerii strategici. S-au scurs 30 de ani în gol, în care am fost măcinați doar de dorința de putere.
Ne-am lăsat prostiți de promisiuni și ne mirăm de ce nu ne e bine. Fiecare președinte s-a lăudat că luptă împotriva comunismului, deși fiecare era comunist sadea la origini. A luptat vreunul împotriva propriei persoane? Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis? Fiecare s-a luat de gât cu predecesorul, cu vreun inamic imaginar sau de conjunctură, niciodată cu el însuși. Iar noi i-am crezut pe cuvânt că ne vor aduce binele, că pentru noi o fac. Unul ne-a împuiat capul cu democrația originală, altul cu armata lui de 11.000 de specialiști, încă unul cu lupta împotriva corupției și, acum, cu fericirea care trebuie să ne cuprindă sub revăsarea de valori europene.
O fi karma?
Ne-am lăsat jecmăniți cu privatizări pe 1 leu, nu ne-am vândut țara și bogățiile, le-am dat pe o șapcă și o bătaie pe umăr și nu ne-am lăsat cumpărați, căci eram luați pe gratis. Ne-am lăsat învrăjbiți unii împotriva altora, am așteptat pasul izbăvitor de unde nu putea să vină vreodată, căci conducătorii, mari sau mici, erau preocupați de soarta lor, nu de scuipații care ne veneau în cap.
Am fost orbi când patronatele ne erau fărâmate de o pretinsă luptă împotriva corupției, am fost surzi când ni se spunea că serviciile secrete fac legea, am fost muți când președintele călca pe Constituție, sfidându-ne pe toți. O listă fără de sfârșit, căci 30 de ani nu se scurg ușor. Nici acum, probabil, nu vrem să vedem că au fost 30 de ani in gol. Ne lăsăm în continuare amăgiți de lozinci și ieșiri patriotarde. Nefiind nimeni de vină, înseamnă că ne merităm soarta. O fi karma? Karma mamii ei de viață!