Punctul de frontiera Bab al-Hawa este intodeauna aglomerat. Este poarta cea mai solicitata, prin care se fac aprovizionarile de fiecare zi din Turcia.
Sirienii din interior n-au curent electric, deci n-au frigidere, iar temperatura trece de 45 de grade Celsius (dupa cum a inregistrat organismul meu). Trebuie sa cumpere doar alimente neperisabile sau sa cumpere doar cat trebuie pentru ziua in curs.
Copiii amarati din tabara Atma
Trecem greu de punctul de control din tabara de refugiati Atma. Ce sa mai zic de Atma?! E pe teritoriul Siriei, vesnic in lipsuri. Cativa copii isi fac de joaca pe langa punctul de control, prin tarana rosiatica. Hainele lor par apretate de praf. Si bate si un vant fierbinte care lipeste praful de trupurile nadusite. Nu cer nimic, dar se uita la tine cu speranta. Le dai ceva? Am fost instruita sa nu fac aceasta greseala. Acolo, ori ai pentru toti, ori e bine sa-ti vezi de treaba, sa-ti tii compasiunea incatusata. Tabara asta este dezolanta. Nu se poate sta in corturi, nu se poate sta afara, in soare. Mancarea trebuie consumata imediat, de apa rece nici nu poate fi vorba. Oamenii zac sub cate un copac.
Au privirele pierdute, sunt apatici. Ce sa faca? Unde sa se duca, sa aiba conditii mai bune, sa supravietuiasca decent razboiului care le macina tara si vietile? Sa se intoarca inapoi? E suficient sa vada cate avion al armatei lui Bashar al-Assad ce survoleaza zona si stiu ca e mai bine sa ramana intr-o tabara de refugiati, fie ea si mizera, cum e Atma. Ajutoare internationale? Nu. Ca e pe teritoriul Siriei, in afara „jurisdictiei” acestora. Doar Siria e stat suveran, in care presedintele isi poate distruge poporul fara sa fie stingherit! Trecem si pe la unul dintre cele 17 spitale ale Grupului Orient, finantat exclusiv de un sirian, Ghassan Aboud. Aglomeratie de nedescris, fiind primul spital de „front”, din nordul Siriei.
Ne indreptam pe rute ocolite catre Maarat al-Numan. Drumul e foarte putin animat. O casa in picioare, una daramata de bombe, ziduri prabusite, cate o bucatica de ogor lucrata, semn ca acolo locuieste cineva, in rest pustiu. Te bucuri si te linistesti oarecum cand vezi cate un grup de oameni.
Un interviu „ratat”
Mai incolo, peisajul se mai animeaza. Aproape crezi ca viata decurge normal, ca in vreme de pace. Insa, la toate nodurile de sosea vezi membri ai Armatei Siriene Libere, care pazesc aceasta ruta vitala spre Turcia. Ajungem si la aeroportul militar Taftanaz, despre care scrisesem ca fusese cucerit si ca se afla sub paza luptatorilor din Jabhat al-Nusra. Scot aparatul pe geam si incep sa fotografiez. Zip, zip, ZIPPPPP!!!! Tocmai trecusem pe langa luptatorii cu renume de teroristi. Am apucat sa vad privirea unuia care nu prevestea nimic bun. M-am uitat la comandantul Abu Mahrous, care, trebuie sa precizez, era imbracat in civil, cu blugi si un tricou. Conducea linistit. M-am linistit si eu, dar pentru scurta vreme, caci am vazut in dreptul geamului pe cel care ma privise deloc dragastos. Se luasera dupa noi. Alte doua masini, dintre care una cu mitraliera in spate, ne-au blocat drumul. ‘Ete na! Jabhat al-Nusra am vrut, Jabhat al-Nusra am capatat. Si nici nu pareau dornici sa le iau vreun interviu. Pana a deschis Abu Mahrous geamul sa vada ce vor indivizii, eu mi-am adus aminte aproape fericita cat de proasta e camera mea digitala. Ca nu face instantanee, ci se declanseaza cateva fractiuni de secunda mai tarziu. Suficient sa pierd imaginea dorita. Era posibil sa n-am nicio poza cu Jabhat al-Nusra. Asa ca, imediat ce s-a deschis geamul, i-am pus individului aparatul in brate. „No photo, no photo!”, l-am asigurat eu. A verificat constiincios. Pe mine ma luase asa, nitel, cu lesin pe la stomac. Dar daca dobitoaca mea de camera digitala tocmai acum prinsese „imaginea”?! Ca nu stii niciodata care ti-e norocul!
Drumul armelor e foarte limpede
Ca sa destind nitel atmosfera i-am zambit cu toti dintii si l-am intrebat, prin semne, daca pot sa-l trag in poza. Nu stiu de ce, dar s-a uitat la mine ca la o nebuna scapata de la balamuc. Si eram imbracata regulamentar, cum le place lor, cu hijab (pe cap) si abaya (roba lunga). Abu Mahrous a terminat cu ei intr-o propozitie foarte scurta. Nu stiu ce le-a spus, dar s-au retras si ne-au lasat sa ne continuam drumul. Eu mi-am pierdut brusc graiul. Am taiat interviul cu Jabhat al-Nusra de pe lista de prioritati. Abu Mahrous s-a uitat la mine si a inceput sa rada. „Do not worry! You are with me!”, mi-a zis el si mi-a aratat insemnele sale militare, pe care le tinea in torpedo. „Show!”
Adica, am inteles eu, astora le place sa faca pe nebunii. Putin mai tarziu, ne-am intalnit cu alti membri ai ASL. Si s-au amuzat copios de incident. „Adina! Jabhat al-Nusra!”, radea Abu Mahrous, aratandu-mi cate un barbos. Am inteles. Nu toti barbosii sunt din Jabhat al-Nusra. Ulterior, am vrut, totusi, sa iau un interviu vreunui lider din aceasta grupare. N-am gasit neam! Nici sa dai cu tunul! Si atunci mi-am adus aminte de teama declarata a marilor puteri de a da arme decisive armatei revolutionare, fiindca acestea ar putea ajunge „pe mainile cui nu trebuie”. Pai ar putea foarte simplu sa urmeze ruta pe care am fost eu si armele vor ajunge cu siguranta numai „la cine trebuie”! Deci, alta gogorita mestecata indelung in cancelariile occidentale.
