Am mai folosit titulușul aista și-l reiau, m-am atașat de el! Asta e lumea noastră mijlocie-mică: Realitate jună și frumoasă, bălaie și rumenă în obrăgiori ca o roză de Bolintineanu, palate, diamanturi, peisaj fraged și plin de bunătate asfaltată. Zei în orice scorbură din caldarâm sau în parcurile de ciment traforat de pe cuprinsul zării. Legende, brenduri. Mulți filosofi nepracticanți, inapți și inepți, exercită apropieri de celebritate, mai au la un colț și se declară bunuri de folosință galactică. Toți trepădușii noștri cuceresc lumea, publicul, presa și altele. O lume de pavoazare, de gazetă de perete. Și de specialiști și experți în nimic.
Remarc o chintesență de vanilie, portocale și roze, cum înșiroiam mai sus: oameni de niciunde se pogoară îndemnați de îndrăzneală în pOsturi și postUri închipuite. Nu o dată am auzit o tâmpenie firoscoasă de la niște impiegați mărunțiți și răgușiți, dar cu tignafes. Printre lătrăturile lor figurează și una ca asta: în semnătura lor oligografă șade câte o sumă dolofană și ei nu iau decât un salar de vagmistru. Concepție de subcârmuitori de plasă, de conțopiști, de vătafi de clacă. Ceteam undeva că un premier britanic laburist se mândrea cu cele circa și ceva enșpe generații de comersanți, de hotelieri și de majordomi ai lui, noi ne declarăm boieri mari din neamul lui Boier Bibi, câștigător al unui derby de galop prin anii ‘940. Marea Britanie și noi, adecă țara care are lorzi, fie și în „teneși”, ca Bitălșii, și noi, arendași ancilari. Țara lui Scuturălance, nu a lui Magarloman, cum îl aghezmuiseră revistele satirice ale timpului pe nefericitul făcător de pace bolnavă de la Buftex. Ăla cu cahveaua fiartă în jinars din lipsă de apă, fiindcă nu erau irigații pe vremea lui, ci doar câte un lavabou de politician!
„Cu relief aplicat manual”, pardon de exprimare. Poze coclite, ruginite, mai precis reproduceri ca alea de acoperit geamurile pline de muște din bufetele de țară, puse la licitație pentru case mari și late. Biblioteci desenate pe pereți de rigips, cu perspectivă spre lac. Lac de verde, înființat de un fierar-betonist de mucegai. „Descarcerarea nisipului”. Din clepsidră, poate. Ca îndemnul lipicios fierbinte al lui Manoil de-a sorbi din felegean ceai de roșcove și de platani din strada Izvor, colț cu Staicovici. Cât de provincial să fii ca să nu ai habar de Progresul Finanțe-Bănci și de Parcul cu platani? Măcar de spitalul lui Hociotă, că veneai cu papornița plină de salam și de telemea de Sighii ca să te desfunde ăla la sinusuri și cosinusuri! Cal alb sau catâr, vorba lui I. Ludo? Dar musai cu adunări, soarele, baluri masche și prime doamne. Instituție regală, de pe vremea lui Ludovic – al Paișpelea, nu prostul de Liorban – și fotel de protocol, de ornament copiat și ăsta de americani după moda britanică. La noi e moft ofilit, mai ales după Coana Leana și cabinetul 2.
Ei bine, ăştia suntem şi, vorbă de-a lui Baranga, cu ăştia defilăm. Și mai abitir defulăm. Tot cu Marciuca bătăilor de trei pătrimi, tot cu aceeaşi ţopică plină de vorbe ţuguiate. Şi ne mai încăpăţânăm să behăim după diplome fandosite, cum ar fi acest Neurovizon. Non/eveniment mediatizat lumesc foarte, ca o pauză duminicală când tace toată natura şi nici praful nu se ardică pe uliţă. Praful, această mătreaţă naţională! Care e ideea principală a ultimului iarmaroc: Ucrania, cu grupul Kalushul, e prima și Nemția e ultima.
Şi apoiasta e, frăţioare, avem damblaua de a ne considera buricul pământului şi în acelaşi timp şi traşi pe sfoară, umiliţi si obidiţi, furaţi de arbitri, dezamăgiţi. Cultura de acum este o cultură de masă, de top, de blog, de fast-food, de clasament provizoriu, submediocră şi intens perisabilă. Dacă nu lustruim locul întâi ne luăm raniţa de nepăsare şi părăsim arena.Ca să te declari dezamăgit trebuie să te naşti atât de naiv încât să fii amăgit. Şi oare de ce, pe ce ne bazăm? Pe lipsa școlii? Pe frații de peste Pruteanu?
Coana Justițea, altă tuzlama. Că nu se comentează. Cum să nu, se comentează de nu te vezi, se reia, se redeschide și dacă ai dreptate ți se face și ți se dă! Cum poci a crede în Zărghean, jurisconsult de talcioc? Și aici am preluat forme, nu fond. Noi nu avem colectivitate și solidaritate, avem doar vicii de procedură. O tâlhărie din banul public, care nu va fi niciodată resimțit ca al lui propriu de către onor. contribuabilul obișnuit, beneficiază de prezumție de nevinovăție. Păi, Fiscul ce așteaptă, la ce folosește el? Când dintr-o amărâtă din Pleșcoi ieși la inundății în gumari de cinșpe mii de coco, nu te întreabă nimeni din ce? Și toți sunt lăsați de izbeliște până la proba contrarie. În mod normal, până se rejudecă recursul stai frumușel la țuhauz sau nu părăsești incinta, nu te pripășești prin Șveția, Șvițera sau Polonezia bulgărească. Șezi pe cămeșoaia aferentă și pe brățara electronică. Chiar dacă ai complexe uriașe de pușcăriașă și nu vrei să te vază lumea din microraion. Mai bine probează un gest de Nastasie să ajungă la urechile lui Vulpașin, la Muflatar, la el!
