ZEI ŞI CIMPANZEI

Până să vedem noi ceea ce se derulează pe ecranul crud al cerului înalt de albastru, locul de locuire copios capitonat al zeilor, să ne desluşim aici, în propria ogradă, printre mărăcini şi buruieni, în bingănelile şi în molfăielile noastre scofâlcite şi palide, aflate mai mereu în curmezişul uliţei.

Aici avem parte de un câmp vizual pervertit. Și nu de ieri sau de azi, ci de treizeci de ani. Oameni care nu există nici măcar gramatical, ca pronume demonstrative, cred că risipesc ceaţa omenirii şi şuşotesc cu zeii sau cu înţelepţii ei. De fapt, dar şi de drept, aceşti stropi vulgari de viaţă sunt cotropiţi de insignifianţă, sunt nici cal, nici măgar, sunt un fel de ipoteze de personaje într-o lume neocolonială şi neobrăzată. Dar plină de bloguri cu șapte etaje de comentarii puse cu mâna de serviciile de masă de douăsprezece scaune. Nimeni nu are nevoie de ei decât pe parcurs, când se opresc la câte o răspântie fără noroc. De aceea, ăi care îi pun ca pe cuburile din copilăria noastră nu se uită la valoare, nu-i interesează decât să astupe locul cu câte un nimeni de unică folosinţă. Astfel de accidente nefericite de tipul Băsăului, creatorul lor, supraaglomerat de boală sufletească şi de şmecherie păguboasă emit damfuri de importanţă electrocutată ! Ce-i trebuia ăstuia birou, vă mai amintiți ? Adică Băsăului, să nu hie vreo confuzie. Oare ştie să decline vorba ? Oare ştie la ce foloseşte objetul de mobilier cu pricina ? Oare o fi avut din născare aşa ceva ? A stat el vreodată mai mult de trei minute la masă şi cu alt scop decât ăla de a turna pe gârtean matrafox și de a apăsa pe butoane ? A deschis el vreodată vreo carte, măcar de colorat ? Că de telefoane poate. Lui îi trebuie de fapt o debara unde să fie pus la naftalină, deşi nu cred să mai fie nevoie vreodată de o astfel de surdă mormăială a măruntaielor ! Ducă-se pe pustii cu toate retardatele lui şi cu toată mocirla groasă şi clocotindă în care ne-a înfundat !

Alături de ăsta s-au întins ca o pecingine o grămadă dezordonată de ființe de-o prostie grea, de granit! Și îmbibate de ură neghioabă și borșită. Astfel, un soi de boţ de humă, o întrupare care s-a dovedit complet inutilă, de-o sobrietate plictisitoare şi bleagă, ce lasă liber şi nicio umbră în urma lui, un felcer numit Paveliuc sau Spanacioc scrie oribil despre o fostă ministreasă purtată ca Sfânta Udrea pe la tembelizor. Dar în timp ce aia râdea, asta plângea. Prostul ăsta care a scris mârlănii este cică medic, de fapt felcer, ceva sanitar melitar. Profesia de medic mi se pare mie în strictă legătură cu morala și cu cea mai nobilă înțelegere artistică a vieții. Pentru mine, medicul tămăduiește sufletește, prin tăcere și prin zâmbet. La noi, medicii în general sunt fie contabili, fie sanitari, fie spițeri. Nu sunt deloc oameni. Cum poți să te iei de niște pacienți umiliți cu cătușe? Desigur, mulți dintre cei chemați la țuhauz încep să aibă amețeli, vărsături, stare proastă, dar chiar și-așa de-aia ești medic, ca să consulți și să pui un diagnostic, nu să măcăni politic. Apropo, eu nu le-aș da voie doctorilor să se afilieze vreunui partid.

Aflaţi permanent în tranziţie, beneficiem gratuit de personaje de tranziţie, tranzitorii, dinspre nicăieri către niciunde ! Aşa merge şi lumea noastră mică, într-o nesfârşită bâjbâială. Şi retropăială. Plină de analfabeţi croncănitori şi dojenitori la comandă, securachi de mică întindere şi de mici proporţii, culeşi din cele mai variate medii şi meserii şi puşi la container. Descărcaţi dimineaţa, pe răcoarea mustind de ceaţă  şi în bălegarul de sunete al tramvaielor scârţa-scârţa pe sinapsele locatarilor.

Legat de bălegar, cazul unui teleptual de Dâmbovița, deciu dâmbovițel. Un contabil școlit pe la Dinamo via Viena. Eheu, Viena tot Viena! Acest insulică, Vlăduț, graseicios ca mine, a tânjit după strugurii Premăriei și a trebuit să se lasă pe vine de frica machinei de împrăștiat turnătorii. Cică tac-su, tâmplar acoperit de felul lui, se ocupa cu  pardon rașchetarea vecinilor. Tâmplarii sunt și dulgheri și ebeniști; ăsta monta dușumele sau schele, cu ochii pe uliță. Pe vremea noastră cei mai nenorociți suflători se abăteau pe lângă vreo coadă de ceva și întrebau : „nu-i așa că nu-i brânză?”. Coada putea să fie la butelii, dar hârtia suporta orice.

Lume îngustă, lume de simulanţi, lume ce rumegă lucruri luate de-a gata în cel mai feudal stil cu putinţă. Lume urâtă, ponosită, fără pic de decenţă. Aceeași lume din anii noștri, care trăia din biografie la zi. Linia a doua a născut linia a treia, ca la hochei. Hochei-Pochei, uăchei! Lume apucată, care nu are alt ideal decât să se înfrupte, să pară, să aibă, să se arate. Parcă suntem pe vremea copilăriei inconştiente când fiecare dintre noi se lăuda cu blugii pe care nu-i avea sau cu colecţia de lame de ciungă cumpărate din talcioc.