Înduioșător provincialism ne coprinde pe la toate încheieturile.Tot ceea ce atingem se transformă în prăfuit album de provincie.Ce răpide se învârteşte şi se învârtoşează Istoria asta năroadă de lângă noi ! Nici nu apuci să gargariseşti o silabă, că gata, se dă peste cap şi devine altceva, un alt gâjâit sau o altă fluierătură. Neamul lui alde Manole, zidari autentici şi cu spor, construim monumente gata teşite şi gata tocite şi presărăm comuna cu statui nesărate.Cum sunt monumentele alea de for civic unde ne dăm arama pe față. Contorsionăm chiatra și cositorul cât mai fistichiu. Monumentul de cetate este simplu, figurativ și pe cal. Aproape ca ăla așezat la căpătâiul unei rude defuncte. Noi și acolo am pune balonzaid, tinichele la chept, musteața rânjită, pălărie cu pană și jiletcă pe burta balonată.Că doar toți suntem Brâncuși!
Avem o boală la manifestări şi acţiuni, festivaluri şi masluri, ceva de speriat. Aproape toate de uliță, pe butoaie sau pe pubele. Că pe scândură numai răgete, invenții neghioabe de gimnaziu și comentarii prostești, de mahala. Vrem cu tot dinadinsul să ne prenumărăm faliţii băştinaşi, să him şi noi în poză, măcar într-un colţ, pe post de ramă, dar să him. Că noi de ce nu? Ce, suntem mai tăfălogi ca alţii? Nicidecum, nimeni nu emite o aşa ocară, dar trebuie să mai şedem în banca noastră, dinspre cuier, şi nu tocmai prima.Să așteptăm avioanele de clasa a treia, cu pedale și cu bănci de lemn, care aterizează în dosul aerogărilor. Am bănuit mereu că stă pitită aici o frustrare veche (vedeţi că toate gazeturile care se divid păstrează astă denumire, scoasă de un eseist mediocru ce purcede direct de sub pulpana lui nenea Iancu, dar imitată de toţi teleptualii de cartier!), o dorinţă de identificare a unor securiști și sinecuriști într-o lume care nu numai că habar că n-are pe unde mişunăm, dar nici nu dă vreo ceapă degerată pe noi. Sigur că asta este la suprafaţă, dar mai e ceva, neamprostismul care de cele mai multe ori ne joacă feste.
„Sunt vechi, domnule, sunt vechi!”. Ăla chiar era, că era din grecime, nu din Securime. La modă, la noi, sunt multe prostii, dacă nu chiar măscări, vorbe proaste, gâjâite, gângăvite, buşite şi înăbuşite. Transformate în ticuri mai dihai decât ălea din Caragiale. „Ei bine, atenție, vorbim” vin ca un capac de bere pe linia tramvaiului. Observ şi introducerea în propoziţie a substantivelor generice şi săţioase „bărbatul” şi „femeia”, în locul vreunui pronume, al vreunui nume, ceva. Bănuiesc că e tot un anglicism, tot lipsă de şcoală şi bagaj sărac de cuvinte. „E super-okay”. Altă nostimadă, „suburbia”. „O femeie suburbană” – scria pe un fel de prezentare a unui film. Prin „suburbie” se traduce – prost, după părerea mea! – faubourg-ul! Păi, frate, faubourgul Saint-Honore cu un e cu accent ascuţit şi oţios, nu-i suburbie, este strada caselor de modă, ca şi Avenue Montaigne, bate colea, spre Champs-Elysees (pronunţate şi astea cu „p”, şampelize!). Foburgul ar fi mai acătării tradus prin cartier, că asta şi e, nu e suburbia americănească sau postmodernă aflată la cincizeci de kilometri de centru şi din care pleci cu trenul orăşenesc. Noi nu avem aşa ceva, nu ne putem lăuda decât cu un soi de ghetouri semi-urbane. Peste o sută de ani cred că Bucureştii vor aduna şi Ploieştii şi Giurgiul, o să aibă şi dealuri subcarpatice şi Dunăre ! Dacă or mai fi Bucurescii, că acum, cea mai frumoasă arteră a lor, plural, deh, se îngustează sublim şi se taie ca o savarină. A mai încercat un zăpăcit, unul, Chiorbea, să puie trotuare şi cheutori la Piaţa Scânteii, mă rog, Presei Libertine, şi a gâtuit circumvoluţiunile Capitalei ! Bre, noi suntem Micul Paris în poze, nu pe carosabil!
Ședem așa, la poză, împăiați, cu gâtlegău și cu eșarfă de indiferență bifocală. Cu mânurile pe genunchi, ca la ședința de terapie de psihipupu în grup. Ca o vitrină cu pijamale de pe ulița centrală a unui orășel de provincie. De unde nu aveam statui neam, acum avem peste circa trei sute și ceva – le-a numărat un prieten cu care aveam de gând să scoatem un album, dar aici te loveşti de veleitari şi de o groază de comiţii inutile. În Piaţa Revoluţiei sunt un smoc, chifteaua aia în scobitoare, plus o caricatură a unui fruntaş ţărănist şi o meclă în faţa besearicii Creţulescu. Şi piaţa propriu-zisă a devenit o simplă şi amplă parcare! Prostia ailaltă, aburcată pe soclul lui Lenin zici că imită fiarele de la Ground Zero. Nu Zoo. Când eram mici, treceam prin colţul blocului Osta şi ne benoclam la „apa abati”, apa albastră, apa tricolorată care ţâşnea prin gura leilor de piatră de acoloşa. Mai bine propteam neşte „lampe gazoase” şi-i trăgeam, ţaţo, un parfum de iepocă!
