Nu mai stiu daca va amintiti de Laurentiu „Lulu” Ulici, cu care jucam bridge la 2 Mai, unde alta treaba n-ai, apud versul lui Dan Laurentiu, impreuna cu Al. Sincu si nea Rojica si care era un om deosebit de simpatic, era un critic jucaus si un adevarat jucator, de orice. De la scortosul sah – pe vremea aceea nu se inventase snobiliticul golf, joc caracterizat de Michel Tournier drept „sport de imbecili” — executat in redactia „Contemporanului” in tandem cu nea Calin Caliman si Radu Cosasu si pana la banalul Pronosport, Lulu manevra bine orisice. Chiar si pariurile, unele inventate de el insusi, ca niste pase de prestidigitator, de pilda din cinspre intrebari iti ghicea scriitorul la care te gandisesi pe furis, fara sa-i divulgi numele etc.
Mi-am amintit de el si de insoritele si linistitele zile petrecute la 2 Mai acum, in ceasul cand nu mai poate lumea de plaja de la Vama Veche, o porcarie sinistra inca de pe vremea noastra. Sigur ca nisipul de la Vama era mai incins si mai larg si mai neamenajat, dar corturile de la „nu”, citit frantozeste, la 2 M.A.I. se infiripau. Acolo, adeca la Vama, mergeam cu autobuzul sau direct, pe plaja, ocolind cazemata, numai din goana dupa singuratate si dupa salbaticie. Mergeai ce mergeai, traversai albia seaca a unui paraias si te duceai direct la chioscul de bere de pe plaja sau treceai drumul la terasa aia ardeleneasca sau mai precis plina de clujeni, la bere rece, dar deosebit de proasta. Litoralul nost’, plin de un nisip ca o faina calda sade ca sentinela la Marea cea euxin de Neagra pe o distanta mai chirchita decat a vecinilor dinspre sud, bulgaroctonii. Al lor, al bulgarilor, pe langa faptul ca e mai intins, e mai bine hranit cu verdeata si cu solicitudine. Cu portarii de instututii, cu soferii si cu chelnerii nu e bine sa te certi niciodata, dar aia de la Balcic (hai ca aicisa e fostul Cadrilater) si de la Nesiabar sau Nessebar, un fel de Venetie ad-hoc, mai binevoiesc sa si zambeasca si sa-si ceara scuze, atunci cand e cazul.
Pe acest nisip (arina, pe armaneasce, ca si in spaniola) zvapaiat si invapaiat se dau in stamba printre lintita si stuf toate poamele necoapte ale polifticii nationale. Avem o pravalie de festivaluri televizate ca sa ne aflam in treaba si sa sifonam pe nas nescai bistari, desfacandu-ne lenea in taifasuri prelungite si in sunete ragusite. La toate maslurile astea e musai sa se infiinteze si sa dantuiasca pe fata de masa vreo marime, musai sa naufragieze intr-o frapiera vreun sef de ceva, poate chiar de tara! Prezentaretii de spectacole de santan e musai sa se infiripeze dintre tinerii politicarzi de mahala sau dintre tinerii actori statuti printre reclame. Neaparat trebuie sa apara la rampa, desalati de efort si cu ochii inchisi, marile noastre soprane si marii nostri tenori de bucatarie. Am zarit un moment fudul si execrabil intr-un poem popularos recitat si cantat de ziceai ca-i reclama la vreo apa minerala coclita. Doamnelor si domnilor, „Cantarea Romaniei” avea chiar staif si un rost, mai destelenea cate un talent pitit prin provincie. Despre Cerbul de goldeanu nu mai zicem nimic, singurele editii valoroase au fost inainte de anii optzeci. Se termineaza aistea, de-s aproape concomitente, vine Prometeu sau Amedeu, cel mai tare leu! Unde se holbeaza elita inexpresiva si obscura la filme trase pe calapodul can-cannes-urilor, minimale, cartilaginoase si proaste. Nu rasuflam bine, ne pregatim sa nadusim la „Festivalul Enescu”, in corturi, in fata, la Cina. Unde va poposi protipendada, cu madam Silfida lui nenea Iancu si cu alte figuri publice si pletoase. Exista atat de multe emisiuni inutile incat nu inteleg de ce le mai finanteaza posturile respective. Cui ii trebe si cine se uita la „serviti, va rog !” sau la „cireasa de pe cort” sau mort sau tort sau la schimbare de domicilii, de vieti, de mame, sau la sederile alea filmate si cantate pe la diversi lingurari si spoitori! Daca vrei sa faci ceva cu cap, apuca-te de treaba, citeste, prezinta traditiile, vino cu niste sociologi, cu niste familii reprezentative, cu povesti, cu glosar etc. Asa, totul se reduce la o zdranganeala exotica, sforaitoare si gretoasa. Aduce cu gestul acelei Bruna, proprietareasa unui lant de bijuterii fantezi, care impartea saci de dormit, cafea si sandviciuri oamenilor strazii de pe la Monaco si de pe la Nisa.
Aproape toate emisiunile de divertisment leganat si facil – aparute, trebuie s-o zicem, dupa anii nouazeci, deodata cu mlastinoasele „surprize” – sunt formate fie iesite din uz, fie luate cu ghiotura, cu toptanul, cu anasana de la alte tembeliziuni americane! Dar, mai ales, trebuie s-o remarcam raspicat, sunt absolut toate impregnate de tampenie unsuroasa.