Tunica lui Nessus

V-am mai spus, după 1990 s-a dat liber la paranoia la hectar şi fiecare complexat şi-a făurit propria caracterizare, propriul pedigri, propria manta. A râvnit și la monografie. De atunci şi până în ziulica de astăzi  nimeni nu a mai vrut să fie, ci toţi au vrut să pară și să aibă.  Ce dacă e profesor Cutare, şi io-s la fel! Ce dacă a scris zece cărţi Cutărică, şi eu am scris tot atâtea! Ce dacă io sunt preşedinte de ceapeu şi alde Bideu e prezidentul Americii, tot un drac, tot preşedinţi ne numim! Toți au vrut să aibă case ca-n filme și să ceară la pensie alte coclauri la pahar. Boala asta a măririi prin dioptria de stambăcontinuă şi ia forme aberante.

La început a fost goana după rable la mâna a doua şi după termopane. Pe urmă, a apărut afacerea cu doctoratele, picătură cu picătură. Vedeam cum săptămânal la cabinetul profesorului unde aveam slujba se ştampilau sute de diplome, sute, fără egzajerațiune. Şi eu care credeam că trebuie să dai lovitura, să vii cu ceva nou, să contribui. Pe atunci nu apăruse moda descărcării de pe diverse saituri, pe atunci mulţi profi au făcut avere dinconfecţionatteze. Se ivise timid, tiptil moda titlurilor,te loveai de profesori peste tot. Prefesori sau ceapă unu, cercetător principal unu, că erau echivalente şi echivalate. Îşi dădeau doctorate până şi actorii, te umfla râsul! Imaginați-vi-l pe M. Manole, obositor de netalentat, stând cu titlul în poală pe treptele Naționalului!

Ca să devii profesor aveai nevoie de două cărţi, toţi impostorii îşi comandau nişte lipituri bibliografice, le cereau subalternilor, le croiau din citate. Că doar cărţile se fac din cărţi. Înainte de ’90 selecţia o făcea partidul, care te recomanda, doftoratul era ca o recompensă, dar scăpau printre ăştia şi oamenii de valoare. Acum a devenit un moft, o găină de aur prin bursele doctorale finanţate din Străinezia, numai teme de interes european, ce să mai zici! Şi la palierul ăsta, al învăţământului superior suntem tot ultimii în zonă, nu ştiu dacă  nu ne-au luat-o înainte şi eternii noştri fraţi bulgari. Doctoratul trebuie să încununeze o carieră, trebuie să fie gradul maxim de instrucţie universitară–  doar vine de la docere, a învăţa – ,gradul de înaltă exigenţă. În prezent, dacă nu mai există mari scriitori și mari intelectuali, bula aia a lui Zola s-a închis la gură, așa și doftoratul ăsta a devenit un titlu administrativ, imediat după masterat.

Un amic, cu morbul documentarismului de felul lui, declară că după ‘90 a vrut să hie asistent și s-a prezantarisit la ministrul de resort de-atunci, un bătrân securache reactivat, unul dintre cei mai proști miniștri dintotdeauna. Ăsta a zis „da’ nu vrei măcar lector”? Nu, că se făcuseră confi și profi alde Rebenguic și Guleamătă, adică un ins fără bacalaureat și un tembel cu IP 3 picat la AMS. Așa s-au făcut toate în anii ’90. Așa s-au revendicat și ocupat apartamentele, așa s-au acordat bursele, posturile, locurile pe liste, în consilii de administrație, în ambasade. Toți impostorii, toți ciripitorii au ocupat fotolii de orchestră, unul n-a mai stat la galerie. Toți au vrut să respire luxura. Și acum, vedetele de două parale, manechinele, lăutarii de muzică lejeră și actoriștii de reclame la pensule de bătături se subțiază în propitari de resorturi de lux. Un restaurant pentru săraci n-ar dășchide, după modelul lui Coluche! Care și el a catindat la prezidențiale de altfel.

Analiști melitari, pardon. Foști redactori pe la gazete și emisiuni de cazarmă, foști trepăduși prin colectivul lui Nea Ilie Ceaușescu. Care nu era totuși precum gunoiul de Băsău, devenit procesoman. În loc să-și termine existența precară în hârdăul peșterii din care a fost fătat, agentul Petrov se târăște și năclăiește sticla realității. S-a trezit vorbind nerumegat în ăl Hyde Park unde ai un minut să te defulezi, să răspunzi obraznic, să fii iresponsabil. Acolo, oricum nu te ascultă nimeni și nu dă nimeni două parale pe tine. Orice ar face și orice hotărâre ar afișa, tot gunoi rămâne.

De câteva decenii se strofoacă niște unii să tot transmiță fombal. Nu știu nimic – echipele, jucătorii, numerele de pe tricouri. Doar de unde vin, de unde sunt luați  și cu cât. Prosti Motanu, Grăjdărescu și Olaienos, inși fără nicio meserie și sedentari de bodegă, se dau coneseuri de Inter. Și aici, sociologic, echipele noastre în cel mai bun caz reprezintă câte un cartier, căci de regulă sunt departamentale sau orășenești. Noi nu avem tradiția englezilor sau a italienilor, a francezilor, a spaniolilor, a argentinienilor, unde Boca Juniors este poporul, mahalaua, tangoul iar River Plate este establishmentul. Inter va fi mereu rivala lui Milan dar nu a izbucnit după ‘90, când a luat a treia Cupă Europeană fără pic de italian în echipă, că nici atât nu știu copchiii ăștia ai ploii, mikimedia și tazz cu tata! Pe marele Inter, La Grande Inter, l-am cunoscut și eu, de la tembelizor, pe o ploaie directă, alb-negru, năprasnică și dramatică jucând cu Benfica lui Eusebio. Unu la zero pentru echipa lui Facchetti, Mazzola, Herrera, Jair – autorele golului. Luați bibliografie, că vă aspet la toamnă!