„Arta Conversaţiei de Ileana Vulpescu este o proză continuă centrată pe un singur personaj migălit cu singurătate, o lungă confesiune unde râsul se întrepătrunde cu lacrimile, încinsă de un brâu de sinceritate şi de umanitate neclintită. Scrisă cu o agerime a privirii ieşită din comun, scrisă în registru realist dar şi livresc, scrisă îndrăzneţ de pudic şi dozată cu mult chibzuit rafinament”.
Așa scriam în prefața cărții apărute în noua colecție BPT, înfiripată de Marius Tucă. Acum scriem la trecut despre Ileana Vulpescu, cea mai fină prozatoare din ultimii ani, un om minunat, cultivat și discret, care cu aceeași discreție ne-a părăsit. Sigur că nicio televizie nu s-a învrednicit să-i marcheze memoria, știm că televideniile sunt pentru evenimente și ființe străvezii, dar inutile.
Cum ar fi, uau, această grăbită vindecare de neputință. După mizerabila gestionare a pandemiei locale, iote că se înfiripă și eliberarea de mască, așa după cum 23 august 44 își schimba mereu titulatura, și chiar continuă s-o facă și după 1989. Ba insurecție, ba revoluție de eliberare antifascistă și antihitleristă, socială și națională, ba lovitură de stat sau de palat etc. Eliberarea se numește relaxare ca planul cela de reziliență și resetare, frupt uscat pe ramurile de intelijență ale unuia, Neghinea, un prost autentic și cu ochi blânzi, de altminteri. Înainte tot cu aceeași consoană rulată rău de unul ca mine se indicau cei trei R, recuperarea, recondiționarea, refolosirea, la care putem adăuga pe stil postmodern revizuirea, reciclarea și resetarea. Toate sustenabile, firește și mai ales digitalizate, cu deștul!
Ca gest inubliabil, violonul năvalnic al gubernului s-a dus la teatru, deh, Moș Teacă. Vorba unui amic, repetentul ăsta care a ratat până și treapta și a obținut șase la Bac știe ce-i ăla teatru? Păi, dacă aia de la Robotă (că muncă tot slavism este!) a fost la olimpiadă!? Olimpiada profesională sau a râsului. Coane Fănică, numa’ lume bună! Sale și Pepe, ce mai încolo. Și ce s-a jucat, onorabile? Dineu cu proști, tradus prin 1998, când a apărut, La cină cu un gogoman, mult mai aproape. O piesă franțuzească ușoară, de bulevard, de public, nu de scaune goale. Trasă rapid de autorul ei de-acolo într-un film chiar bun, cu vreo trei actori de mare ispravă. Apoi reluată de marile cinematografii ale lumii, Bollywood și Hollywood și, ca orice ponei cu ștampila pe el, copiată rapid și cu osârdie și de noi – ușor de montat, maximum patru personaje, decor simplu, replici de haz, cârlige, cum se cheamă la teatru. Perechea Lhermitte-Villeret, mari comedianți, e copiată destul de banal. Mălăele, bun caricaturist, bun spuitor de bancuri, Calamitru, după mine bun recitator anofel, actor sanchiu, superficial, închipuit, fără talent, fără chemare, fără dicție.
Baraje de angoasă și alți impostori ai vremurilor noi năpădesc și năvălesc de pe micile ecrane. Europeni de nicăieri vin și ne dau lecții de bună purtare. Am mai remarcat, copchiii ploii trimiși la cules prin cele văgăuni de Evropă au plecat, cum zice Creangă și s-au întors la fel. Sau au fost ejectați. Vor să schimbe aici regulile jocului în timpul desfășurării jocului. La pensii, care va să zică! Legea dată sub gestiunea Olguței era cum era, folosibilă, acum au venit ageamii care nu se pricep și care, ca să nu rămâie repetenți, angajează sereleuri de dumping. Ca Râmeș aia de vizitase operele lui Brâncuși! S-a ițit unul Di Gaia mazzu sau Mazu, din stirpea Didinei, care când strigă și se holbează la tine prin sticlă pietrifică respirația. Seva gândirii lui este mai economică decât a altuia care a dispărut în ceață sau a fost retras, unul Stambulea. Era să fie și ăla ceva premar.
Despre premărie ce să mai zici? Francia, ca țară ocrotitoare și căreia i-am picat în cârcă și pentru civilizare (a aflat până și T. Barbu asta) a trimis mereu oameni destupați și destoinici doar în vizită. În rest, scursuri, barbarezi, mărunțiș.
Exact cum zice juvetele Cioroianu care arde gazul la Paris, cărțile lui Nea Nicu erau plătite de-aici, perfect adevărat. De reținut, fix ca traducerile noastre de-acum, prin ICR, sau ca multe alte volume scrise de negrișori, pas și pas parol, țațo! Se mai întâmplau și înainte chestii de-astea, dar mai cu perdea, vezi Istoria lui Ivașcu, scrisă de Dan Zamfirescu, despre care nu știe marele public.
Mă întreabă o fostă colegă cine-i tanti asta de la tembeliziune, asta cu vocea ei de vânzătoare de alimentară, raionul mezeluri. Nu știu, soro, o recomandă numele : Săseanu.
Nu avem o idee, un proiect de oarece, un plan, totul se scurge, glisează, alunecă aşa cum dă Dumnezeu – şi Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi în traistă ! În bălteala generală nu ai nici cu cine te certa, nu ai conflicte adevărate, nu ai schimb de replici, doar mimă, doar dialoguri telefonate, cu înlocuitori. Nimeni nu este pus într-o funcţie după calităţile lui, ci doar ca să acopere, să astupe o necesitate de moment și de partid. O liotă nedeterminată de figuri neterminate. A se slăbi!
