Țeava cursivă și de like

Țava cu ăripi, un fel de sperietoare metalică și de Unisolești, a iscat discuții de camfor pe plantația noastră culturalicească. Un tont fără pic de talent și fără pic de gust a mizat pe astă gheboasă ca să nu se știe ce. Să iasă din anonimat, de fapt. Complexat fără măsură, ca orice sortiment de Caracal, a trântit fraze demne de Măciucă sau Dărăcilă. E.g.: „unul dintre ei este cel care, la Academie, i s-a sărbătorit  cu mare fast centenarul”. Taica Freud! Până și un rezistent de circ, „domnul acela” de s-a dedat la interpelări depilate a intervenit prin alunecare. Sigur că madama plastifiată Curcan nu este un profitor al Vechiului Regim – remarca veșnicul Nea Fănuș că nu luau nici comuniștii ăia de omenie sau de neomenie chiar orice prost! Iar trei ani la ruși, nu cinci, ca Bush (sic!) înseamnă un fel de colhozul „Ștefan Gheorghiu”. Școli adevărate erau ăle de cinci ani, cu aspirantură cu tot. Mari academicieni au făcut carte pe-acolo, chiar și pianiști și alți artiști. Trei ani, după ‘90, erau o bursă de politețe, o excursie cu ghid, o cotutelă, un spanac cu ou clocit la distanță.

Ăștia suntem, bre! Am auzit că s-a ofuscat o prostuță căreia i ne adresam cu bre. Turcism și poate snobism, doar Nichita îl folosea cu haz și-i dădea și poleială de poveste cu tigri siberieni. Ne dorim musai Occident de operetă. Occident era o poreclă de Colentina, colț cu Tonola și Ouatu: Occident, Busoaie, Ciobălosu, Titi Aripă. Foste gropi de gunoi sau fabrici de chirpici și de cârpaci au ajuns azi domenii. După ce fuseseră moșii retrocedate frenetic și pe întuneric. Moșii de zece hectare și-un pogon. Omul și pogonul, după cum ziceau omuleții ăia verzi și uscați. Noi nu avem sculptură de for public, bre, din păcate. Căci nu prea avem nici for, nici public, nici curți ale miracolelor. Avem Curțile Dorului. G. Călinescu deplângea penuria de statui și de fântâni a Bucureștilor. Ca de obicei, acum am năpădit fiecare petec de iasomie sau de intersecție cu prea multe. Și multe dintre ele oribile, sprijinite pe aer sau pe caricatură. Ne împopoțonăm cu postmodernisme fără să fi trecut temeinic prin modernism, vorbim despre postindustrialism fără să (mai) avem industrie. Nu avem nuanțe, ce vă spuneam? Ca aici, cu Moldova sovietică. A fost trimisă gestionară o tanti, care ne îndemna să trăim cu două parale pe zi. Până acum, marii noștri experți mondialicești sunt fie ordonanțe, fie valeți sau cameriste. Nu te iau ăia la sediul lor, te trimit în Burundi, Buthan sau la Bișinău. Eu nu m-aș lăuda cu așa ceva, mi-ar fi chiar rușine!

Nu mai avem nici școli, nu mai știm nici carte, ni s-au atrofiat mințile. Chestiile cu împrumuturile hemofilice și paranoice erau doar ridicole pe vremea lui „deci”, „oops”, „auci” și „impecabil de curate”. Acum totul e „uau” și nu mai știm să căutăm nici măcar în Goagăl. Acum vorbim despre „Țările joase”, nu mai e Olanda, „Regatul Unit”, nu Marea Britanie, Universitatea „Charles”, nu Carol. Universitatea aia Carolină din Praga, de altfel capitală imperială, este încălzită de pe la 1300. Prima din Ooropa nemțască, țentrală și de Nord! În cutare serial coțcăresc și inițiaticos produs de talieni și dat acum pe un post de conopide poposea vorba despre Rossella O’Hara. Nema traducători/trădători (și ăștia pe care îi mai avem emit niște damfuri de zici că-s toți frații Greceanu, Arghezi sau Blaga, nu niște bieți ciripitori de engleză de aeroport!), folosim materialul clientului locului de expediere. Care nu numai că nu a cetit cartea, n-a văzut nici filmul. Rossella este traducerea în italiană a stacojiei Scarlett, așa o denumesc ei pe Katie Scarlett O’Hara Hamilton Kennedy Butler, b/ovarica din Pe aripile vântului.

Noi suntem „specialiști” în butaforie, mai dihai decât Potemkin – care baremi a rămas printr-un Crucișător nemurit de unul dintre tăticii cinematografului, Eisenstein -, precum și în întors gulerul cămășii de forță a Istoriei. Toate piezele rele din trecut devin ursitori de vitrină, burtăverzimea cu cap de bostan și cu picere de vacă fără os, de calitatea a doua devin îngeri de smalț și detalii de poartă monumentală. Suntem tot la recuperare, nu am trecut nici măcar la înțelegerea fenomenelor, până la atac mai curg vreo două generații. Ne aflăm pe scara de serviciu a negației, mai avem hăăt de urcat până la negarea negației.

Și continuăm cu gesturi copilărești, de tabără sau de colonie, mai precis, de vacanță, treacă de la neica! Răzuim, adăugim, dar pârâm. Că asta pare a fi anchetarea după ce expiră vreun eveniment. Suntem vehemenți la perete și ne certăm cu ușile închise în nasul nostru, pardon. Îi arătăm noi Austriei, la care am iobăgit mârâind. Niște țărani și ei acoloșa, n-ai cu cine. Vedem noi dacă a fost Cutărică la papă, întrebăm curierul local, nu pe Papă însuși. Transmitem de pe covorul roșu, nu din sală, ci din hol. Facem poze cu George Clooney, cu o copie din ceară aflată într-un museion al duceseleor sindicaliste. Parcă am fi figurinele alea din Utrillo, pictate mereu cu spatele. Mari și tari în peisajul dimprejur, rupt în tur și retur.