Cu uimire nătângă am văzut la tembelizor cum se scrijelește pe burtieră meseria asta, bună de nomenclator sau de clasor. Nește agramați sau nește fotbaliatori de divizia B spre Promoție (Onoare și Promoție erau cele două divizii de amatori adevărați ale Capitalei. Primele patru din Onoare intrau parcă în Divizia C). Un ins dezolant de prost, înfofolit cu nişte ochelari negri, grosolani, cu aer de chelner de bodegă sătească dădea note unor fotbalişti. Printre ăștia şi lui Messi. Același submediocru ridică în slăvi echipa Farul, fostă Dezrobirea-Porturi Comunicații Ape Constanța. Academia Hagi!
Passons, cum se zice la trecere cole, prin Colentina. Unul dintre specialiștii ăștia, Rada, pare mai cu simț de răspundere, recunoaște că a jucat și el prin Divizia a doua din Germania și vorbește cu grijă, chiar cerebral, despre ce înseamnă suporteri și echipă, despre cum fuzionează și „socializeză” ei după fiecare meci. Se pleca de la Hamburger Es Fau, adecă Sport Verein, Asociația Sportivă. Și că erau peste șaizeci de mii de spectatori la un meci de divizie secundă. Totuși, Hamburg nu numai că este al doilea au al treilea oraș al Germaniei, dar este echipa lui Uwe Seeler, un fel de Ozon al lor. A luat chiar și o Cupă a Șampionilor Evropeni, că nu degeaba ăl mai frumos meci făcut de o echipă românească a fost Dinamo- Hamburg, 3 la 0, pe 23 August, că așa se numea atunci stadionul.
Fac parte dintre aceia care detestă sportul profesionist împins la maximum, publicitatea neroadă iscată în jurul lui, precum şi ţâşnirea inepuizabilă de ţopeală din înmulţirea zerourilor din cecurile acestor noi gladiatori. Plus apăsarea pe acest factor cultural, pe aerul stătut de vedetă, pe anomalie, nu pe raritate și onestitate. Se cultivă, precum în dictaturi, supraomul, de ambe sexe, se cultivă animalul, icnetul, vaietele, targa pe uscat sau pe iarbă. Performanță cu orice chip, chiar și cu substanțe ajutătoare. Sportul nu mai înseamnă fraternitate – deși de la ultimul campionat mondial am văzut că la final antrenorii și jucătorii ambelor echipe se îmbrățișează -, nu mai înseamnă respect – ăi de pe locul doi își aruncă medaliile de la gâtiță -, nu mai înseamnă armonie, virtute, fair-play, ci victorie cu orice preț. Îmi plac, în schimb, sclipirile inteligente, desenele cu mingea, ruperile de ritm, mult mai mult decât mingicărelile inutile. Bune și astea, dacă au vreun scop, dacă sunt cerute de text, nu aruncate otova. Ca la vechii greci sau ca la Shakespeare.
Am ţinut cu Italia şi cu Franţa, dar m-a dezamăgit celebrul Zidane ieşit din cartierul cel mai rău-famat al Marsiliei, un fel de Ferentari al lor, şi am rămas astfel la „Ritali”. Pe vremuri, eram fan al RFG-ului lui Beckenbauer, care nu era nicidecum o echipă tehnică, ci extrem de calculată. La noi performanța s-a infiltrat ca apa din țevile sparte ale unui apartament vechi, peste tot, în toate domeniile, la toate palierele. Totul este șoc, uriaș, de colecție, ediție limitată (probabil în sensul de redusă mintal), e plin de experți și de specialiști. Vrem rezultate și recunoaștere grabnică și internaționalică, vrem Oscar, Nobel, Neuroviziune, festivaluri, șampionate mondialicești, cuceriri de mari orașe și ce-o mai fi pe de lături. Acolo unde ar trebui să precumpănească rezultatele și nicidecum interpretările, acţionează părerile politice, prejudecăţile şi judecăţile pripite. Și, mai ales, nu facem școală, nu creștem valori, împingem câte un berbec cu capul înainte și-l dopăm după cum ne pricepem. Fie la propriu, ca la tenis cu ghindoaca aia, fie prin traduceri comandate și plătite prin icereuri de nișă. Cu mari rezultate tinzând către zero.
Văzusem chestia asta încă din anii ‘90. Eram cu profesorul meu la un fel de inspecție, de examen de atestare a unei universități provenite dintr-un grup școlar, cu instalațiile aferente, inclusiv sală de spectacole. La repriza a treia, aia de socializare, s-a apropiat de noi, așa cum e firesc și cu un pahar în dește, un nene ce taman devenise decan și i s-a adresat profesorul cu „dragă colega”. Nu ați văzut că un prost care ratează totul, mai ales Șenghen, nu lasă scaunul pe care l-a obținut prin distribuire de liste? Copchiii de trupă și de conjunctură se cred maeștri și chefi, artiști, rapsozi, oficiază, se încruntă, falsează, nu cântă, nu explică. Fără școală, fără stele, fără recunoaștere, fără clasament. Buni aici, în spațiul nostru, Coasta Boacii și Groapa lui Ouatu, nu în Spațiul Șenghen. Nu că și ăla ar fi summum, căci vedem cum e alcătuită lumea, dar vorba fotbalistului citat, „specialist Prima”, ăia nu fac asta de cinci sau șase sau treizeci de ani, o fac din 1900, cel puțin. Și să știți că și noi am avut așa ceva. Prin anii ‘80 am fost invitat de regretatul meu prieten, Radu Cristea, metodist al clubului Rapid, în tribuna Giuleștiului. Sub ea, lângă cabina de transmisie, se afla un fel de sală de recepții unde jucătorii și o mână de suporteri stăteau la sandvișuri și bere. Toate cluburile mari aveau și făceau așa ceva, după posibilități.
