Nu numai la ăle culturalicești și spiritualicești ne dăm egal cunoscători cu lumea întreagă și chiar pe la colțuri făuritori de univers, ci și la Istorie sau fotbal, tratate nediferențiat. Făuritori cu finansă de-acasă, cu apariții și cronici aranjate degeaba. Ba chiar și cu premii injectate din propria ogradă. De fapt, astea două, Istoria și fombalul au pornit înmănucheate încă din ‘90, „ole, ole, Ceaușescu nu mai e”, precum și cioaca aia cu galeria Rapidului, nemembră de partid. Neoiobăgia.
Am văzut cum fermierii americani oferă găleți de sparanghel doritorilor, numai să scape de el de pe câmp. Nemțălăii i-au chemat pe iobagii noștri direct din pandemie să li-l culeagă, nu au dat nimic gratis. Mai rău este când ne căciulim noi, ca proștii și ca slugile la dârloagă, să-i gâdilăm și să părem iedera de sub fereastră. Proști ca noaptea! O fată cu părul vâlvoi, ca o pijama fluturând pe frânghie, ne trece prin bisericile fortificate, Kirchenburgen, ale sașilor, cătând povești inexistente. Ăștia au fost aduși ca paznici contra mongolilor, tătarilor, turcilor. Mici meseriași și ceva neguțători, dotați cu pământ și privilegii de regii unguri. Înainte de ‘90 chestiile alea întărite se numeau cetăți țărănești, ca să le și asimilăm o țâră. Le-am văzut pe ăle importante iar la Prejmer am zărit morminte naziste, căci sașii au fost, se știe dar acum se ascunde, îmbarcați în Wehrmacht. Fata noastră din narațiune, ceva actriță de reclame și nevasta unui actoraș cu nume de claxon, Tititieni, vrea să fie dezinvoltă, spontană. Nu reușește, este doar prostuță. Dar așa suntem noi, inventăm bucurii năprasnice și așchii de marmură. Mai există o ființă care se amestecă în toate, o scrimeuză, Brânză, de face orice: emisiuni, vacanțe, vorbe, ciorbe. Un fel de Poulidor, bine i-a zis ungurul de fuse ministru, măcar să fi luat și ea locul întâi, fro medaglie dă oro. Ea a fost mereu a doua. Pentru mine, scrimă înseamnă soții Drâmbă.
Trecând spre sport, mozolim Victoria cu balele noastre ancilare. Nu suntem calificați și dați-mi voie să mă îndoiesc că vom fi la Ooropenele de fombal de la anul, căci am luat un punct norocos de la helveți și ne-am împotmolit într-o țară de existență recentă. Oricum, vom pierde acasă cu Elveția, noroc că-i ultima confruntare. Și nu am luat deloc în calcul meciurile cu Israelul, echipă care râmnește și ea la vreo calificare. Din păcate, din urmă nu vine nimic, goooolll istoric, stimați telespectatori! Ce ne trebuia nouă participare și mai abitir organizare de Campionat European sub etatea de 21 de primăveri bleojdite? Gruzinii sunt și mai gospodari, și mai talentați. Din nefericire, suntem ciuca bătăilor, pe care nu știm nici a ni le asuma. „Suntem puțin îngrijorați” în loc să ne ascundem vreo doi pe la vreo pensiune sau pe la vreo stână. Un prost notoriu, Stoichistă, ceva mijlocaș de nota 5 pe la Jiul, visa că devenim șampioni la lucrare. Ficțiorealism pe varză călită. Și ce-o însemna pentru ăștia ocazie, că posesie m-am lămurit: aflarea bășicii la vreun jucător ce nu știe s-o paseze, dă să scape de ea, ca ăla cu sparaghelul de mai sus? Ocazie însemnă șut în păpădii? În meciul cu haholii nu am avut decât o singură ocazie: un șut spre poartă, nu PE, al unuia, Albu, foarte aproape de bară. În rest, zero lei, zero bani.
Hop, de pe iarbă la teatru. Un festival local este prezentat drept unul dintre cele mai importante „din lume”. În lume sunt sute de festivaluri și nu de dată recentă, cum e al nostru, de după ‘90. Cunosc distinși cronicari, chiar și critici importanți, pentru care Avignon este el însuși un fel de McDonald’s teatral. Ce să reții din sute și mii de reprezentații? Ăsta al nostru, desfășat și desfășurat într-un oraș raional cu n floașter, un muzeu și un parc, e un festival de stradă cu de toate, ca o șaorma, „street food” de-aia. Directorașul local, cunoscut prin interpretarea lui Nilă din Moromeții (partea întâi, aia coordonată de Mihai Ungheanu), rol cu care de altfel s-a identificat perfect, ar face bine să intituleze „Besoiu” Teatrul din localitate, că tot era cel mai serios și mai cunoscut element al urbei. Și un actor infinit mai bun decât nulitatea de I. Calamitru, de pângărește cu numele-i dat unei săli Teatrul Național „I.L. Caragiale” din Capitală. Adică nu sunt săli botezate cu numele unor adevărați directori – Rebreanu, Camil Petrescu, Eftimiu – și e asta, cu al unui recitator!
A proposito de actori. Unul cu adevărat bun, mare și tare, Gheorghe Dinică, a avut parte de-un medalion televizat – măcar atât mai face Tevereaua, fură de la alții și recurge la arhivă. Într-un dialog cu Valentin Silvestru – padișahul criticii teatrale românești din anii ‘70 – ‘90, neegalat deocamdată – recunoștea că-i plăceau mai mult vântul sărat și hlamida de pe scândură, decât pelicula. Vorba lui Moțu: actorul de film poate cădea la montaj.
