Parabola aia cu slabanogul din Capernaum si din Marcu, glava 2, soroacele 1-12, o stie toata lumea: patru insi duc pe brate o starpitura care la cuvintele Mantuitorului se ridica, isi leapada neputinta, isi ia patul de-a spinare si se duce la sanatoasa, sanatos tun! E o foarte frumoasa parabola a dreptei credinte si a spalarii de rele. Tot astfel exista o sumedenie de indivizi si individe pe la noi care se dau peste cap de trei ori, trag niste portii de jaratic pe nari si se transforma in lei paralei. In mintea lor oloaga, nu si in realitatea noastra cea mai smerita!
Vietatea aia de IM Nestor-Casata Farben-Industrie, cu vocea ei de picamar duios, se apuca sa vorbeasca neintrebata despre semnificatia ziulicai de 8 martie. Ceea ce se mai facuse inca din primii ani ai democratiei noastre originale, se intorsese foaia si se cetea de pe verso, unde scria in raspar. Adevarat, e o sarbatoare pentru drepturile femeii, pentru demnitatea dumneaei, dar ce-a apucat-o pe biata palnie de cinemateca iesirea la rampa? Ea, sireaca, se da acusica si de criticeasa de celuloid sau de celofan, ea, care nu stia a traduce bine nici macar vorbele auzite de mai multe ori in aceeasi sala, credea ca filmul respectivus are cate un final pe seara. Despre acest produs, numit film, precum si despre onstromentul de miscat si animat bazdaganiile, kinematograf denumit, un fel de dermatograf al realitatii sprancenate, se ocupau inainte vreme oamenii de calitate intelectualiceasca acuta, alde Ion Cantacuzino, alde D.I. Suchianu, alde Ecaterina Oproiu. Acum, orice prost care are dvd – ca videocasetofonul de pe vremea noastra a iesit din uz – isi permite sa inceapa razboiul troian cu imaginea. Haida de, filmul nu iarta si nu-i arta, dupa parerea mea, acum e fie Oscar, fie alt festival politic! Egzajerez, stimati telespectatori si cinefili de salon, bien siur si ben-hur – constient si spre deliciul bunilor mei prieteni care ma mai trag de atentie cand fac liste subjective si parantes – dar nu cred ca prea mult! Ce, nu-i libertate la liber si prost inteleasa? Este, dar nu e rau sa stii cat de mult se intinde plapuma si ce recolta aduni in fata oglinzii! Si, a propos, cam cine se ocupa, candva, in zadar de intunericimea salilor de cinema imbuibate in plusul mirositor a naftalina incremenita? Oare nu trebuia sa? Caci ele, oficiile si orificiile de proiectie ale morilor de vant erau neste generoase institutii de propaganda cu felinar! De ce n-or sta insii si insele astea in banca lor, a patra, de la geam sau de la cuier, acolo unde viata ii aseaza, si or dori sa iasa pe traseu si sa-si schimbe amintirile si directia? Ce frustrari cronice or avea?
Cazul cel mai nefericit il reprezanteaza, totusi – asta in ultimul timp, ca personajele cu pricina sunt cate doua pe zi, ca aspirinele, si nicidecum la bucata, ci doi, trei la leu si unul gratis – alde Robert Tuciurescu sau Dagobert Turciescu, ca nici nume nu au astia, ci un soi de porecla cocotata pe numele mic. Va dati seama, daca macar ati facut psihologie intr-a unspea, ce zace in conserva asta de vanitate sub abur? Ce de complexe nedumerite? El vrea sa fie de toate, sa fie covrigul generos pe care il intinzi de pomana trecatorilor, sa vorbeasca lumea despre el, sa fie aratat cu destu. Realizati, oameni buni, cata neincredere are asta in profesia lui de gazetar cu zgarci? Incat s-o preschimbe in ceva nedescifrat, dar cu mult mai mare audienta? Cine il stie pe el la Ruse sau la Debretin? Niminea, dar trebuie musai sa-l cunoasca. Uriasul Arghezi a parfumat pe vecie dorinta astora de a bate la tobe si de a zangani la maracase prin celebrul blestem “sa vrei peste mie, sa poti pan’la sase!”. Nu stiu de unde i-a poposit asta – mai tarziu Reich-ul merkelian se dorea croit pe o mie de ani si a durat fix sase! – dar strasnice vorbe a reusit sa coaguleze!
Complexe avem toti, nu e nicio rusine, dar e bine sa survolezi peste ele cum ne invata Erasmus de la Feyenoord Rotterdam – asta nu e o bursa, este un teolog si scriitor umanist – sa tusim cand ne iese oarece pe nu se stie unde! Complexele se afiseaza la noi de sus in jos, de la vladica Traian si pana la ultima mondena de pripas, ca la balamuc, zi de zi si ceas de ceas. Intotdeauna vrem sa fim luati in seama, in Schengen si in serios, dar ramanem la stadiul de remorca si de prisos. Sa terminam optimist, ca tot avem papa de supermarseu: ci-ca s-a descoperit carne de calut de mare in pestele englezesc!
