Stimați oameni buni, nu voi înţelege neam de ce trebuie ca toate televiziile să programeze la finele anului un program de Rebelion. Ca să demonstreze că sunt capace (italienism, capabile, luat din Călinescu!) să adune la un loc manopere teatrale cu muzici stridente? Manele adecă. Cine se uită la astfel de însăilări? Mai bine ar da filme sau spectacole în direct, sau ceva varietăți, cabaret, cum făceau franțujii.
Programul din ultima noapte de an vechi şi prima de an nou este o obişnuinţă de niscai decenii. Și chiar o înfăptuire de vitrină. Noi, românaşii, avem conservatorisme cărora le spunem tradiții. Nu e deloc rău, dar totul trebuie reglat cu măsură, „de toate pentru toți”. Chiar era o bună emisiune duminicală de radio condusă de Coca Andronescu și Mișu Fotino. Acușica, am reuşit să împrumutăm ce e mai rău, mai prost şi mai ridicol de peste tot, de la cohortele romane şi până acum, la americanii de export și trimiși disciplinar. Astfeliu, reclamele – de altmintrelea oribile – produse în ultima vreme, fie maimuţăresc jaful limbii române de maidan, fie sunt ţapene şi răsfăţate cu fonduri evropeneşti din care se fac parcări, piste inutile de trotinete şi treceri de pietoni călare pe biciclu. Aşadar, tragem un ghiveci viran şi artisticos, dar presărăm filme intercalate, secvențe de odinioară, cu şerpi de artificii, cu galop de transmisii încălecate de prin cele intersecţii, case de cultură sau case „comemoriale” şi de neam prost, ce nu mai sunt umplute cu tăciunii răpirilor din Serai, ci cu salatele pocite ale unor reproduceri color filtrate din diverse licitaţii unde se spală paralele şi se surâde cu importanţă aţoasă. În lipsă de mari actori, am arătat figurile aceloraşi „expiraţi”, ale aceloraşi manelişti încălţaţi prima dată cu pantofi cu toc asortaţi la pufoaică, ăi care se prefac că scurmă printre solfegii, cântă de-a-ndăratelea! Am expus acelaşi galantar pocit, aceeaşi crustă groasă a prostului gust, aceeaşi opulenţă primitivă şi trivială din bătătura unor farnienţi disperaţi şi imprudenţi. Culmea provincialismului şi a mahalalei răsunătoare erau prezentatorii de pe stecla tevereului, echipe spoite cu un soi de umor mâhnit şi lăutăresc. Noroc că am sărit peste băltoaca aceluiaşi inutil şi scump Horrorvizion. Și ce rost are dizeuza cu nume Gheorghe, aia de ne-a plasat și clasat pe locul 27 din 24 de participanți? Ce rost au Râmeș, Lesko, Bănică, Fuemego etc. Recunoaştem că am baleiat sau am zappat câteva minute şi am privit la televizia naţională doar pentru a ne potrivi ceasurile şi a ciocni şămpănica sau şampăniile de rigoare. Am trecut de la Crotone până pe Champs Elysees. Desigur, forme uşoare ce presupun un efort cognitiv, simulacre vesele de consum curent, chiar acompaniată de o ușoară impertinenţă şi de vorbe fără perdea, dar de o vulgaritate – etimologic şi nu numai – reţinută, delor afişată zgomotos, ca la noi. Alde noi nu am trecut de şantan, tractir, café-cântând cum spune la dicţionar : “local saŭ grădină în care se bea, ĭar niște bĭete cîntărețe țipă pe o scenă”. Apropo de ceasuri: am trecut pe toate canalele, canaletele și canalizările noastre, absolut niciuna nu avea afișat vreun ceas. Tevereaua Nacională susținea un felinar în picere pe nervii noștri, alcătuit din țipete de rumeguș și de pescăruș. Care ne-a numărat secundele ca la box.
Am strigat cât ne-au ţinut bojocii, am pocnit pe străzi şi ne-am rostogolit urâţenia căpoasă prin cluburi de fiţe, de fâţe şi de mucegai dansant. Am umplut aerul dintre colţurile de tencuială ştirbă cu pucioasa artificiilor hrăpăreţe şi aglomerate. Nici să ne bucurăm parcă nu mai ştim, se vede aici aceeaşi opulenţă şi aroganţă parşivă de neam prost. Înainte vreme spărgeam de caldarâm câte un bec ars sau câte vreo farfurie anonimă şi cu defect. Astăzi, toţi frizerii se numesc „hair-stilişti”, machiozele sunt „make-up-iste, pardon, iar cusătoresele şi manechinele cu temă, „stiliste”.
Neamul lui alde Manole, zidari autentici şi cu spor, construim monumente gata teşite şi gata tocite şi presărăm comuna cu statui nesărate. Avem o boală la manifestări şi acţiuni, ceva de speriat. Vrem cu tot dinadinsul să ne prenumărăm băştinaşii deveniți individualități închegate pe alte meleaguri, să him şi noi trași în poză, măcar într-un colţ, dar să him. Ce, suntem mai tăfălogi ca alţii ? Nicidecum, nimeni nu emite o aşa ocară, dar mai e necesară o măsură de făină. Avem depozite de zeițe, zâne, regi (Regele Gică), briliante, prinți și cerșetori. Beckenbauer, unul dintre cei mai mari atleți artiști, campioni europeni și mondiali, și ca jucător și ca antrenor, nu de-ăia de iarmaroc, de Galata sau Farul, era supranumit Kaiserul. Am furat și noi porecla dar pentru un jucător modest spre bunuț, căruia puteam să-i zicem mai degrabă Krakauer. Am cetit într-o gazetă de perete ceva despre singurul român care a înșfăcat Oscarul. Jean Negulescu nu a luat statuieta, ci actrița principală dintr-un film regizat de el a obținut premiul. Oricum, performanță serioasă, dar învățați, măi copchii, să vorbiți cu tăceri!
