Nae Girimea. Personaj de carnaval, firește, șarlatan, arracheur de dents, bărbier, spițer, șmecher, afemeiat de talcioc. Mă rog, de iarmaroc, de târg, de carnaval. Toate numele trimit la lucru de clacă, adică la normă, cum se zicea pe vremea de dindărăt, de mântuială. Pampon, Crăcănel (Make Razachescu), Baston, Mazu – ultima vorbă vine din jocul de cărți, un fel de plus la potul de pe masă. Prima indicație chiar asta este: frizărie de mahala. Și, la sfârșit, toate suspinele, certurile, împunsăturile, turnirurile, suvenirurile se înmoaie în banchet.
Să o luăm cu începutul. „De unde vă luați inspirația?”, întreabă o inteligentă reporteriță de consum curent. Din nas, ar fi trebuit, pardon, să răspunză ăla. Altă deșteaptă de prezentăreață de menaj folosește cuvântul „acuariu”. n-o fi auzit, biata, de objetul cu pricina și din steclă? Ce copilărie or fi avut ăștia? Cine-i selectează și-i aruncă pe sticlă? Nici nu știu ce să întrebe, nici nu știu cu cine vorbesc. A apărut o recentă la jurnalul tevereului culturalicesc de nu știe nici să citească. Am auzit că toți au studii medii, scurte sau ultrascurte. Cărători de cabluri, chiftelari, fătuci paupere la scufiță; vedete, auzi dumneata! Dacă I.M. Nestor-Industrie a ajuns criticeasă și scrietoare! Aia care traducea la cască și foarte prost. Chiar au ajuns la giurumea.
Nu poți lăsa pe mâna oricui orice sujet doar de dorul ratingului. Tevereaua Națională trebuie să dea ora exactă măcar a limbii române, dacă nu și a gustului, a intrării în realitate și a probării vieții izbutite. Avem parte numai de interese înguste și maimuțăreli. Și de un mușuroi de specialiști. „Nu-i domeniul meu de excelență”, zice un imbecil. Un imbecil de colecție, firește! Iote învrăjbirea regională, cea dintre diversele categorii de amploaiați, de parcă sunt galeriile de maidan. Pensii de patruzeci de mii lei pe lună? De bravuri a făcut persoana? Și ce atâta mediu privat? Care, Dacia/Renault, că ăla cred că-i singurul? Rețelele de aprozare cu neon și fără grup sanitar? Benzinăriile, farmaciile, cârciumile, băncile? Sau colsenterurile pentru Portocalia, că pentru noi răspund fătuci de prin Slovacia? Ăia angajați cu salariu minim pe economie și plătiți din mână? Măi, frizerilor de vă considerați politruci, dați bani la educație, la sănătate, la aer curat. Mai vine ceva pe răboj: aberanta tentativă de a corecta erorile trecutului, ghicirea în găleata Timpului Trecut. Colecție de peisaje și de idei supte din cărticelele de cuib. Din păcate, la niciunul dintre institutele astea care se ocupă cu învinuirea Istoriei nu este vreun cineva cu mințile în ordine. Cei mai zgândăricioși sunt ăștia care întorc imaginile și legitimează nostalgia. Ce-i legionar e legionar, ce-i patriotic e patriotic, nu se pot amesteca. Apoi o epidemie de tradiții lătărețe, poleite cu soare și horă. Colinde, linguri de lemn, urdă, fleici și jumări.
Niciodată nu voi înţelege de ce trebuie ca toate televiziile să programeze la finele anului un program special de Rebelion, că asta ne paște. Ca să demonstreze ele că sunt capace ( italienism, capabile, luat din Călinescu ! ) să adune la un loc manevre teatrale şi muzici stridente? Cine se uită la astfel de însăilări ? Mai bine ar da filme româneşti vechi sau scheciuri cu Mircea Crișan și Toma Caragiu.
Programul din ultima noapte de an vechi şi prima de an nou este o obişnuinţă de niscai decenii. Noi, românaşii, fiind o ţară de veac nouăsprezece, avem conservatorisme desuete, ca mai toate conservatorismele de altfeliu. Dar pe lângă faptul că sunt desuete măcar să râmână aşa, dar fac şi cu ochiul la nou, pe care îl preluăm mereu gâfâit şi fără „spirit critic”. Am reuşit să împrumutăm ce e mai rău, mai prost şi mai ridicol de peste tot, de la cohortele romane şi până acum, la americanii de export. Astfeliu, reclamele – de altmintrelea oribile – produse în ultima vreme, fie maimuţăresc jaful limbii române de maidan, fie sunt ţapene şi răsfăţate cu fonduri evropeneşti din care se fac parcări şi treceri de pietoni. Aşadar, tragem un ghiveci viran şi artisticos, dar presărăm filme intercalate, cu şerpi de artificii, cu galop de transmisii încălecate din prin cele intersecţii, case de cultură sau case „comemoriale” şi de neam prost ce nu mai sunt umplute cu tăciunii răpirilor din Serai, ci cu salatele pocite ale unor reproduceri color filtrate din diverse licitaţii unde se spală paralele şi se surâde cu importanţă aţoasă.
Desigur, forme uşoare ce presupun un minimum de efort cognitiv, simulacre vesele de consum curent, chiar acoperite de impertinenţă şi de vorbe fără perdea, dar de o vulgaritate – etimologic şi nu numai – nereţinută, afişată zgomotos, ca la noi. Ce să spui, noi şi cabaretul! Alde noi nu am trecut de şantan, tractir, café-cântând cum spune la dicţionar : „local sau grădină în care se bea, iar niște biete cântărețe țipă pe o scenă”.
