Salonul Neuro 6

„Iote-așa se duce poezia trecutului”, suspină toți locatarii după pozele zimțate ale copilăriei. Trecem cu toții într-o nouă calitate și începem să vedem lumea cu alți ochi, poate mai împăienjeniți, oricum mai triști. Lumea noastră se estompează, se rărește, chelește, se duce-n bălării, ce să mai vorovim în metafore precum râia broștească de forfotea la marginea lacului verde și nedragat corespunzător. Pompele amintirii ne aduc în vizorul gândului de azi ulițele cele vechi, pardosite cu piatră de râu.

Ulițe prevăzute cu vestitele rigole, cu grătare pe unde se strecurau cheile de la casă, din neatenție șubredă, cu trotuare hărtănite și pudrate de praf obștesc, cu zdruncinături neantifonate de tramvaie răgușite și umplute cu trei pobede, o volgă și-un TV. Orașul ăla a trecut în cărți, în albume, în memorie. Memorie scofâlcită și aia, că fiecare dintre noi are propria imagine a trecutului. Bunăoară acușica, să fie vreo două săptămâni, mă ciondănii cu un nene care susținea ceea ce se pare că scrie și la gazeta brută a Netului, cum că strada Sebastian vine de la puternicul autor al Stelei fără nume, una dintre marile realizări ale dramaturgiei românești. Așa o fi, nu o veni de la propitar, ca Ioanidul, Bellu  (Sfântul Bellu, cum  a smiorcăit o toantă la teveu), dar tare mă îndoiesc că nu, în schimb n-are cine să ne-o mai spună. După cum lozinca aia cu Micul Paris scoasă din context, căci urmarea este „în mijlocul unui sat uriaș”, nu are cine ne-o identifica: este a lui Paul Morand, a lui Poincare sau a lui Paul Dechanel?

Și ca să nu uit, plec taman de-aicișa, de la Micul Paris: e bine că ne apucăm să copiem, ceea ce am făcut mereu de-a lungul vremilor, o directivă a Marelui Paris, interzicerea între 8 și 8 seara a mașinilor poluante în perimetrul central, intra muros. Dar noi nu avem atâtea velocipede, mașini de schimb, de împrumutat, de închiriat și nici un transport bine pus la punct, ci mai mult la virgulă. Ulițele noastre sunt prevăzute pentru două cărări de căruțe și de triciclete. Noi nu avem bulivare perifericoase, ca Parisul ăla mare, nici măcar ca la Sofia, unde sunt vreo cinci benzi pe sens. Pe ulițele noastre, umflate pe margini de mașini parcate, de-abia te strecori pe-un fir subțire, ca de borangic. Născuți la comun, am dat de proprietate și ne agățăm de ea cu elan tineresc  și  revoluționar. Suntem în stare să ne luăm la trântă cu ăl de ne-a luat locul din fața casei, și pe bună dreptate. La bloc, unde-i același spațiu comun și dirijat prostește, fiecare ține cu dinții de parcare, pam-pam! La cadastru nu se pune și ăla. Ăla-i așa fiindcă vrea primăria de cartier. Care nu mai poate și așează plăci de prezență prosperă pe orice tomberon din colț de alee. Dar nu ridică sau nu scobește parcări cu etaj. Ca și cum nu de asta e ales premarele acolo, să fie în slujba cetățeanului! Nu, frate, când se vede și el oleacă mai domn ia metehnele de parvenit. Și chiar de nu le ia, vrea să hie populăros, să se ghidoneze după rețetele și rețelele sociale. Un act aș spune că se propune, se dezbate și se decide, nu se întreabă la fiecare sonerie. Acolo apeși înainte de-a fi ales.

Bine vorbesc marii scriitori despre ideea de oraş la români, idee uşoară, spontană, cu sifon şi deloc veche. Adecă totul se face repezit, dăulat, pe picior. Pe picior de fugă. Când este să se gestioneze spaţiul şi umbra, lumea întâi se ceartă, se judecă la cremenal, apoi se obţine şi se aşteaptă. În general, fonduri, dar şi târnurile municipalităţii. Noi avem mania de a privi impasibil şi etnografic la muzica vremurilor şi la deriva sofisticată şi opacă a vremii. Politicienii de seră şi de seară apar şi se vâră în sufletul bieţilor oameni necăjiţi explicând nimicuri. Mai ridicoli, ţinându-se de o literaturizare mucegăită, se desfoaie cârpacii gândirii şi ai condeiului. Ţâşnesc în arină și în arenă, plini de eroism zbicit, toţi nenăscuţii oraşului. Bunioară, Bucurescii avură un premare bătut în cap de soarele uscat şi hodorogit al Dobrogei, iar când dădură de unul de-al târgului, nu era bun, nu se punea, că era roşu la bot şi din cartier vaccinat selectiv. Mai mult, am auzit o prostuță spunând că Oprescu vorbea cu “pă şi dă”. Păi aşa vorbiesc muntenii, fa, fetico, aşa vorbea apăsat şi celebrul liberal R. Câmpeanu, până astăzi cel mai coherent din partidul ăsta devenit de mucava! Cât o fi de tâmpit Băsăul cela, totuși are dreptate când zice că nu avem oameni politici în afară de omonimul meu și eventual de el. Sigur că bucureşteni autentici nu prea mai sunt, noi nici nu suntem, doar născuți pe aici, dar și marii descrietori ai Capitalei poposesc de pe alte meleaguri – Arghezi, Caragiale, Călinescu, Bacalbașa, chiar Ioachim Botez. Ăsta-i și farmecul nostru discret!