Complexe avem toţi, nu e nicio ruşine, dar e bine să survolezi peste ele cum ne învaţă Erasmus de la Feyenoord Rotterdam – ăsta nu e o bursă, este un teolog şi scriitor umanist, taman ăla cu Elogiul Nebuniei – să tuşim când ne iese oarece pe nu se ştie unde! Complexele se afişează la noi de sus în jos, de la vlădica Trăian, din Poiana lui Iohhan şi până la ultima mondenă de pripas, ca la balamuc, zi de zi şi ceas de ceas. Întotdeauna vrem să fim luaţi în seamă, în Schengen şi în serios, dar rămânem la stadiul de remorcă şi de prisos.
Harvardul, Sorbona şi Oxfordul erau cele mai vestite, dădeau bine la catastih, la cartea de vizetă. Acum, să ne ierte Dumnezeu, am început să vedem la adevărata lor măsură şi alte spaţii. Sigur că acolo unde se face carte, se face carte serios, neîndoios, dar nu intrăm noi pe culoarele alea. Apoi, la ditamai Harvardul îţi poţi închiria o sală de seminar şi te poţi produce cât te lasă bojocii şi buzunarul, tragi la Xerox o coală oficială şi vii de te lauzi cu enşpe conferinţe. Dinu Păturiciu, bine le-a zis, generic, moşulache ăla securist. Şi el, Dinu Păturică, avea o boccea cu cărţi, Machiavel printre ele, pe care le ţinea într-o firidă.
Ăştia de acum nu au citit nicio carte, au vreun teanc de masterate, o stivă de doctorate, sunt prefesori la o ciurdă de diverse particolere şi participă la conferinţe internaţionalice de unde aduc pixuri, sacoșe şi cataloage gratuite. Tot ce nu au reuşit ei, îmbuibaţii de ultimă ploaie, vor să transfere asupra odraslelor. Nicio grijă, vorba ceea, a bădiei Creangă: paricopitat pleci, paricopitat te întorci, e o lege. Ca Funebriu, ca Fluocirin Cazzu, pardon de expresie! Pleci fără liceu și te întorci cu doftorate fără dizertație, un fel de bacalaureat la distanță. Ce intră, aia iese, ca la moară, intră porumb, iese mălai, intră grâu, iese făină, tot pulbere, nu lingouri ! Din Bleșu și din alde Ţirţiac a ieşit ceva? Câte un nimeni în/dopat.
Din regii tirbuşoanelor, ai băşicii de peşte,ai gogoșilor şi ai tarhonului la plic iese altceva decât un fiţos cu automobil bengos, care-şi coase existenţa pe terasa de papură şi de noapte? Şi în general ce-i învaţă nimuricii ăştia pe ăi mititei? Să fure în continuare,să bage la glandă, se se fălească şi să-şi facă între ei clasamente de vipuri. Nici măcar de-o nuvelă nu iese dintr-un ăsta sau dintr-o asta, ci un poem cum e ăl cu Lia, “blonda Lie”, al lui Tristan Tzara. Sau ca Maidanele galbene și Plantația de cuie ale pohetului Tonegaru.
Un personaj de-ăsta nici nu trebuie să fie viu, poate fi chiar de ceară, cum e Țuricanca aia bălaie sau după cum sunt muzeele alea cretine, poate fi alb şi catifelat şi de aur ca tăcerea, dar trebuie să aibă măcar viaţă interioară. Mă rog, un simulacru, câteva picături, acolo. Ce viaţă musteşte în de-alde ăştia ? Ce-or citi ei? Ce le-o plăcea să asculte? Or juca birlicul? Că din stratificarea vorbelor lor simple şi năuce nu te izbeşte vreo trimitere către culoarele unei lecturi, chiar şi pe apucate şi în tramvai, ceva! Sau poveşti de birt, că există şi specia de şmecheraş cu o pojghiţă de cultură de bodegă, zămislită cu pilde sau citate inhalate odată cu aburul de mici. “Litălşi”. Cu pâinea lor şi cu muştarul aferent.
Că micii noştri amici se dedau doar la tot felul de scurt-circuite otova şi otomane, din complex. Caută şi ei, ca nişte sărmane făpturi, să se îmbrace într-o identitate opulentă, să-şi închidă existenţa în nasturii unei puzderii de sulemeneli. La propriu şi la figurat.
Asta am făcut de peste un pătrar de veac: am probat metehne care nici nu ni se potrivesc. Şi am uitat de primii şapte ani de-acasă. Bine, am uitat şi copiii acasă, ca să plecăm pe coclauri să fim slugă la dârloagă! Întâi am copiat tot ceea ce venea de la Imperiul ăl Nou: vorbe, case tip ranch, suvuri ca pentru ulițele lor intercontinentale, legi, fărădelegi, cutume. Apoi am inventat meseria de fermier, (că pe-aia de frizer am transformat-o în stilist), auzi dumneata, la cele câteva hectare de subzistență ale țăranului român! Ferma e ceva cu multe acareturi, semeteuri/semeseuri, saivane și stații de prelucrare a laptelui. Bine, ca să știți, Bordeaux-ul ăla de colecție iese din maximum unul/două hectare de vie, noroc că noi nu avea obiceiul ăsta! Acum căruța cu var stins a celui mai prost gubern din istoria noastră aduce școala în containere ca-n portul Rotterdam de mai sus. Școală inutilă și de recreație, ca mintea răsfirată a ministresei de ghimnasion.
Sunt unii care ne spoiesc nostalgici, dar pe vremea noastră se făceau temeinic, clasic cu adevărat, școală, tinerețe, dragoste. Acum avem online, tablete și măști.
