Lume îngustă, lume de simulanţi, lume ce rumegă lucruri luate de-a gata în cel mai feudal stil cu putinţă. Lume urâtă, ponosită, fără pic de decenţă. Aceeași lume din anii noștri, care trăia din biografie la zi, dar coerentă și corectă. Linia a doua, luminată de profesori adevărați, totuși, a născut linia a treia, ca la hochei. Acum asistăm la defilarea lumii a patra, în izmene și șlapi. Lume apucată, care nu are alt ideal decât să se înfrupte, să pară, să aibă, să se arate. Parcă suntem pe vremea copilăriei inconştiente când fiecare dintre noi se lăuda cu blugii pe care nu-i avea sau cu colecţia de lame de ciungă cumpărate din talcioc de mama sau poposite dintr-un pachet de-al lui Tanti Jeni. Fiindcă mai toți avem în famelie câte o tanti de-asta. Acum toți ne dăm de lumea veche și bună, cu boieri sau măcar chiaburi în pomul ginecologic, teleptuali, mai ales popi (singura țopăială socială a satului, plecarea la seminar, care e doar un liceu!) ,nemembri de partid (PCR sau PISIAR, cum nu vă place!) ,că tot fuserăm vreo patru (4) milioane, cel puțin unul de apartament. Toți suntem trași la mal pe nuferi de meritocrație.
Ei, și ce atâta prezumție de nevinovăție? Mai ales când se știe că vii de la coada vacii ca Cazzu, voit cacofonic și repetent, sau ca turnătorul și gunoiul Băsău, direct din bloace de BCA și de nefamiliști și din casele alea luate tot cu japca și tot pe proptele, pentru ca mai apoi să te dai în cărucioare de mătase și în șapte case, în costume fluente și într-o viață deformată pe sub mușama. Viață de bodegă. Plină de „gură cască” și de „gură bogată”, că asta suntem. Fiscul e destul, te întinzi după suprafața plăpumii. Nu poți sări decât până la 1,15, păi nu te înscrii la 2,20, frate, fiindcă sari pe sub stachetă. Ce atâta justiție găunoasă?
„Tăceau toți – doar la sfârșit/Unul a-ntrebat: «Spune-ne, Ilici,/Când vom serba liberi această zi, spune-ne când»?/Și Lenin, îngândurat, le-a răspuns:/«Cât de curând». Am încercat să-l cânt pe marele Ilici/ În Siberia de atunci, îndepărtată și tristă,/Când într-o seară renii l-au adus,/Surghiunit de nemernicia țaristă./Dar pentru Lenin oricare liră e atât de săracă!/Pe el îl vor cânta întotdeauna faptele lui mari/Și timpul îl va cânta mereu – Bătând în pădurile adânci de stejari.”. Bolliac cânta iobagul, proletcultistul de mai sus A. E. Baconski cânta la orga lui Lenin, orca de acetilenă cânta la Urdăreasă, intrare adâncă în brazda lichidă de linsoare! „Dobetocul”, după cum spunea profesorul Piru, smuls din tencuiala lesei băsești, își trăiește complexul bastard prin forme adipoase de extaz. Nu interesează gestul unui dezaxat pedofil, ridicol precum interpretările politizate, dar trei chestii rezultă de-acilea, moromețian: lipsa completă de profesionalism a jăndarilor de pază; nonconformismul aiuritor al Coanei „Justițea”, după cum zițe Gubernatorul – imediat după condamnare, pedofilul trebuia ridicat urgent și direct din sală!; lansarea la apă a tot felul de speculații solubile și halucinant politizate. După cum era și normal, istovirea în gard a bietului specimen psihopat poate fi legănată cu vorbele „atac terorist”. Noi nu avem, Coane Fănică, gavriloprincipii, ci statură mică, pitică, după buget! După cum arată și prostul ăla de ministru care fumează trabuc stins în mănuși de „plastec”, precum cărătorii de ploscă din dispensare!
În seara de elecțiuni din 2009, Gigi S. Giuleșteanul mă sunase pe la nouă, evident, beat de bucurie că se anunțaseră rezultatele. Același prieten de-al meu m-a resunat apoi pe la două noaptea, treaz de nenoroc, să-mi spună că se fură la greu și că dimineață ne vom trezi cu un alt gestionar. N-am să uit figura supărată și hăituită a Băsului cel Turnător, de ținea ceva în mână, un par noduros parcă, sceptru de podgorie, care a apărut ca un mitocan de Muflatar, nerecunoscând nimic și zicând scrâșnit că el a câștigat, trimițându-și slugile la numărat și adunat sticle, voturi și borcane cu câte vreo gustărică cu verde de Parij. Nefericitul tot ocupă mucegaiul tembeliziunilor și îndrăznește cuvinte. El, amărât analfabet de cazarmă, se dă mesianic, hărțuit și suferind. Mai are și coriști muți, de se năpustesc în țipete.
Că fostul ministru al culturii de-abia își luase bacalaureatul e una, dar că ăsta noul, venit cu frunze și flori se dovedește tot o periculoasă chemare e alt A. Iacă de ce: am scos la editură o colecție de teatru românesc contemporan și o carte de-a lui Nea Fane, Fănuș Neagu, dramaturg de tandrețe și de vorbe, ultimul director scriitor, după cum e firesc, al Teatrului Național București, căzut ulteriorișe pe mâna unui recitator alunecos. Cerurăm sponsorizare, care nici nu fuse, căci cărți cică nu se decontează, ci doar spectacole și consfătuiri inutile, veșnici nașteri de evenimente de-o zi. Frumoasă cultură, cinste cui nu te-a scris!