Răsfoiesc o monografie Jim Morrison, solistul rebel al lui Doors, o adevărată legendă a rockului. Poet și cântăreț, James Douglas Morrison (1943-1971) a fascinat generații de cetitori și de împătimiți ai miuzicii. Și continuă s-o facă și după moartea lui survenită la Paris în urma unei supradoze de heroină pură (84%) amestecată cu alcool (Southern Comfort sau Jack Daniel’s erau mărcile lui preferate). E prezentă acolo, în carte, povestea întâlnirii lui cu un alt geniu al rockului, zeea Janis Joplin. Deși aveau cam aceleași procupări, chiar și preferința pentru femei și deși inițial se înțeleseseră foarte bine, când să se apropie și mai mult, pac, o sticlă în cap survenită de la dânsa! Asta a fost tot. Geaba lamentări, telefoane, interpuși, rugăminți de la impresari, nimic. Jim Morrison, băietul celui mai tânăr amiral al Forțelor Navale Americane, a fost și un simbol, chiar sex-simbol al lor, după James Dean și după ce Marlon Brando a făcut burtă. Mai era Elvis, dar ăsta era de dreapta – de altminteri filmul cu vizita lui la Nixon nu-i invenție -, Jim al nostru era de stânga, fapt observat de însuși FBI, care i-a și confecționat dosar. Iote că și la ei e pe bază de turnătorii!
Prin anii ’90, cu mult umor, Moţu îmi spunea că scriitorii au pierdut startul la căţărat pe tancuri în vremea revoluţiei. Aşa este, atunci nu mai pridideai de actori. Care de altfel au obţinut destule onoruri, mult prea multe pentru valoarea lor. Atunci s-au umflat nepermis. Recitatorul anofel Calamitru, prost până și în maneaua aia cu „bună seara, iubito, te iubesc ca și când” a dat ordine înspre BCU și BCA direct de pe tanchetă. Toţi au devenit “cunoscuţi”, “celebri”, ”mari”, „maeștri”, „legende”. Mai întâi au primit tresele astea politic, apoi şi instituţional. Unii au fost și senatori, deputați, miniștri siniștri, unul chiar rector de IATC, deși se zicea că nu avea bacalaureatul. Nu mai aveai loc de ei şi de vorbele lor înţelepte. Ei, care în general nu citesc în întregime nici măcar piesa în care joacă, îşi citesc doar rolul! Acușica sunt și doftori. Parcă oficiau, parcă erau Ianțu de rupe lanțu’. Firește, față de ăștia de-acum, de joacă în reclame la humă lavabilă sau la mititei cu sos tomat, ăi de dinainte erau chiar genii. Apropo de mici, nici măcar atâta lucru nu știu copiii ăștia de mingi, că micii se înghit cu sare și cu ardei iute, muștarul a apărut ca o invenție de birt popular.
Mulţi actori au crezut că dacă îşi fac săli şi participă la şuşe şi alte reclame adună nestemate din grădina ursului și palme tapetate pe trotuar. Scrietorii au crezut că singuri îşi ofertează producţiunea şi devin milionari sau măcar vieţuiesc din scris. Toţi s-au vrutără profesionişti dar vor acușica pensii. De unde? Evident, de la Stat şi de la Gostat! Le pute acum Ciocolacu, dar nu spun nimic despre debilii Cazzu sau Leorban, despre împiedicatul miciman Măciucă. Stânga e la Dreapta, din complex; Dreapta e neoliberală, din snobism de haltă și la ordin de la Poartă. Poartă la care adăstăm ca vițelul nematurat și nematurizat.
Lume bună, asta ne frământă. „Vatră de zări”, după cum îl tălmăcește uriașul Arghezi pe alt uriaș hippie, Baudelaire (ediția Geo Dumitrescu, nu fleacuri, aia badijonată de transpuneri în românește de Arghezi, Philippide etc). Mofturi de țoape ajunse, gumari de lac pe buharale, mobilă stil pe linoleum, tocană cu trufe. Toți prezentatorii sunt vedete, damele de consumație devin dive, fetele de nou îmbuibați se gândesc să devină profesoare la școli, bineînțeles, private. Ca privata din fundul curții, dintre oțetari.
Și iar revin la Jim Morrison. Pamela lui de casă dimpreună cu impresarul, întâmplător Paul Rotschild, și apelând la Jean de Breteuil, puțin conte, numit de americani „junckie aristo” sau „prince of smack” i-au organizat viața și opera: discuri, conțerturi, articole, interviuri, întâlniri, filme. Printre altele și un sejur la Paris și cazare la otelul George V, caracterizat de solistul nostru, extrem de poetic, drept „un fel de bordel de catifea roșie în stil New Orleans”. George V, a se reține. Ăl după care e copiat Grand Hotelul nostru, căz doară Micul Paris!
Și mai avem o boală: comparațiile năstrușnice, satinate și unse cu smirna celebrității. Regele, Briliantul, Golden Gate de Măcin, Cutărică de România. Cea mai frumoasă îi aparține tot unui geniu, G. Călinescu: „I. Ghica este Muzeul Carnavalet al nostru”. Excelent! Depășiți-o, că nu-i interzis dacă puteți! Un prost trântește cu bătacul în băltoacă: „Phoenicșii sunt precum Beatlășii”. Adaugă, bre: pentru noi. Chitaristul lor vrea penzie, fără să fi contribuit cu ceva, doar pe tantieme. De-ăștia plecați chircit și degeaba, ce au crezut că devin Jim Morrison și-au cântat prin cârciumi ținute de românași de ceapă și de pătrunjel. Precum chefii de la cuțite și păhară, cambuzieri. De se dau pe spate că au glojdit și ei creveți cu sos tartar făcuți de „o legendă”, un fundaș de la Dinamo destul de decent. Legende vă spun eu care sunt: Dinu, Boc și Nelu Nunweiller.
Reluări sau adaptări prostești, asta ne strică. În loc să ședem cuminți la rând, ne vârâm prin față, să fim văzuți, să fim și noi ceva, cineva, să fim acolo. Căz doară Ooropa!
