Passons la turbincă

Turbinca e o tolbă, o torbă, un sac de drum mai mic. Raniță, rucsac, straiță, tăgârță, tașcă, desagă, sacoșă, săcotei de-ăsta de pus în spatele trotinetistului de bulivar. Că de-aia zic: eu aș interzice trotinetele astea de pe carosabil, le-aș lăsa în parc sau pe aleile alea rezervate bicicliștilor. Trotineta, tricicleta, bicicleta, geamurile afumate din spate nu fac parte din arsenalul nostru ancilar, ca să fiu elegant.

Sunt mofturi de duminică, de bloc, de Herăstrău și de mers la moșie. Cu bicicleta mergi la M.A.T., că nu oi merge cu șareta, deși calul, dacă te faci cui și altă pasăre de hămăie ca un clarinet, te duce singur în bătătură, căci vita știe să tragă la grajdul propriu și personal. Și la urma urmei, biciclonele astea ce sunt: vehicule sau oameni liberi care se învârtesc precum electronii și radicalii liberi printre mașini, printre bidoanele, gălețile și beciurile domestice? Că dacă se îngroașă mămăliga, să știm și noi pe cine trajem la răspundere. Ăștia nu au reguli, măcar de circulație pe cărările publice?  Merg ca bezmeticii, te depășesc pe unde nici cu gândul nu visezi, îți vin pe contrasens, trec peste semafor, călăresc zebrele care nu se mai disting din bitumul recent cosit. Când ceteam Pif știam dintr-a treia sau dintr-a patra ce-i ăla „passage cloute”, cu accent ascuțit, bandă de traversare cu niște bolțuri în piatra cubică, aia vândută de un nemernic de premare postdechemvrist, dintr-o rigolă în alta. Că nici rigole de scurgere nu mai sunt, precum și alte canalizări, deși de scursuri nu ducem lipsă, Slavă Domnului!

Nici motocicliștii nu sunt decât așa, de paradă la Ziua Miliției, de escortă sau de condus cu ataș, cum n-avea bietul taică-meu, dar avea un prieten care ne-a dus până la mare, prin anii ‘60, cu un IJ sau Jawă sau Simson, nu mai țin minte și nici dumnealui nu mai e pe lumea asta ca să-mi spună ce sculă era. Dar am în nări mirosul de-atunci, ca brioșa lui Proust, că puțea a benzină și eu eram învelit în prelata aia cauciucată din ataș, ședeam mândru și țeapăn de frică. Motocicletă mai e așa, prin prozele lui D.R. Popescu și Eugen Barbu, că-n altă parte dai numai de ioni, cationi și moromeți, vorbă dinspre G. Călinescu. Și ideea de mare la români e doar de vacanță, de japcă, de poză. Ce, noi avem Siracuze, Genove, Veneții, Marsilii, Havane, „Bătrânul și marea”? Moft, Bibicule, ca ăia care n-au metrou sau avion, clovnii Benim Boc și Bolmojan – cred că bunicii lor nici tren nu văzuseră.

Scandalul aista motociclisto-trotinetist pornit prostește din îngâmfare și din lipsă de civilizație pe uliță era de aspetat și până nu se vor institui măsuri, greutăți și reguli, vor mai tot fi cazuri. Eram printr-a opta când prietena mea de-atunci – prima mea amintire sentimentăloasă pardon, că am ajuns la vremea să dăm în mintea lor, a amintirilor – se chinuia să dea examen, taman ce-și luase „motor”, adică Mobră, și trebuia să ai buletin, nu să vii la liceu ca acum, cu bemveul părinților, care-ți dau machina pe mână din complex. Alte vremi. Acum fiștecare merge cum îl taie capul și chiar îți dă la cap dacă spui ceva sau i se pare că ai spus. Cazul ăsta de-aici seamănă cu ălălalt, al lui Badea, tot un fel de conflict de curtea școlii, tot o arătare de cască de motociclist. Ăștia erau la modă dacă vă amintiți prin anii nebuni și furioși, ’60, ’70, imortalizați de grupul „Who” în Quadrophenia de prezantează conflictul dintre motarzi și scuteriști, mods and rockers. Păi ce, noi avem Vespa sau Harley Davidson? Avem „Pe drum”, romanul cult al lui Kerouac, de necitit acum? Fițe, bre, împrumuturi gălăgioase și de stambă, doc sau poplin. Noi avem „Liceenii”, prefesorii Isoscel și Socrate. Buni și ăștia, nimeni nu spune nu, doar e tinerețea noastră inclusă acolo! Tinerețe de glastră, de asfalt și de apartament. Și de vacanțe la 2 Mai, dacă altă treabă n-ai.

Noi nu avem subcultură decât acum, după anii ’90. Lumină de lampă, mofturi, horn, cenușă și junghiuri. Și ventuze, premari străinezi, dar nu oameni de cultură, scursuri de second hand, țoape din colonii care nu știu să facă nimic. Batâr după 1848 veniseră pe aici, împreună cu bonjuriștii locali, niscai aventurieri de provincie cătați de Agie și care mai deschiseseră o școală, un pension, o foaie, mai întocmiseră un dicționar. Se vede și după cum se îmbracă, nu firma contează, ne-a spus un croitor isteț, ci ce le șade bine. Venise vorba despre țoapele de neveste de prezidenți, aici mi s-a părut că a dat-o-n bară la final, deși pornise bine: Coana Leana și Doamna Nina a omonimului meu au fost cele mai decente spre elegante. De-acolo s-a rupt filmul, dar nu o poți da exemplu pe soața Băsăului; consoartă de vaporean, vânzătoare de mercerie sau recepționeră de se ambalează în haine de activistă de pionieri. Și mai mima călăria, nu dăduse de biclă sau de golf, deh! Te umflă râsul de ifose de-astea de parveniți. La blochaus am șezut și noi, dar ne-am născut cu baie, apă caldă, lift și pastă de dinți.