Complexe avem toţi, nu e nicio ruşine, dar e bine să survolezi peste ele cum ne învaţă Erasmus de la Feyenoord Rotterdam, să tuşim când ne iese oarece pe nu se ştie unde! Complexele se afişează la noi de sus în jos, de la vlădica Traian şi până la ultima mondenă de pripas, ca la balamuc, zi de zi şi ceas de ceas. Întotdeauna vrem să fim luaţi în seamă, în Schengen, în brațe şi în serios, dar râmânem la stadiul de drezină şi de prisos.
După anul de schimbare a paradigmei – și vorba asta e suptă ca o bomboană de cât mai mulți colivari inteleptuali ștropșiți la seral – s-a dat liber la debutonarea complexelor. Mai abitir comerciale. Dar așa au apărut și s-au împărțit la populație în mod echitabil mai întâi complexele teritoriale. Am asistat amuzat la umflări în pene băștinașe și, să iertați vorba proastă, provinciale. (Parantes: întotdeauna m-am întrebat ce-ar fi fost să nu ne fi refuzat Filip de Flandra? Dar Istoria nu se face niciodată cu „dacă”, ne învață grecii ăia vechi). Acum te umflă râsul cu Clujul Napocăi, oraș limpezit și mult frumos, liniștit, deschis, însă nu cu linia Boc, Dâncu, Rus. Mai slabi decât Libardi, Stocker, Tonca. Acum și pentru țâFna de Tiff, un festival de tineret bun pentru partea noastră de Europă. „Evenimentul anului”. Unul dintre cele vreo sută din Ooropa, nu din lume.Tiff mai e și la Tirana, Albania. Și atenție mai ales la prafuri, că asta-i la ordinea zilei, monșericilor!
În altă „paradigmă”, pardon, biată mamă, ca orice mamă, avea gânduri de mărire prin odraslă dar, deși casnică precum mai toată scara blocului nost’, nu-mi cerea ca alelalte gospodine „numai de-alde zece”, ci nu sub opt. Când am luat primul 7 am ascuns carnetul vreo două zile până l-au dibuit ai mei. Am avut premii în toate clasele primare, într-a IX-a și o mențiune la Olimpiadă, faza pe municipiu, într-a XII-a. N-am avut nicio corigență și n-am ratat niciun examen, mai prin noroc, mai prin suplimentare de locuri. Am fost consecvent și m-am ținut de promisiunea dată mamei, neterminând niciun an școlar sau universitar sub media 8. În vremea noastră, chiar și șefele de clasă și de promoție erau fete – că fete erau! – de viață și fără ifose. Lumea era mai solidară și egalitarismul funcționa, cel puțin la fațadă. Acum e altă fațadă: opulența de neam prost. Privesc la pruncii ăștia de liceu care-și parchează suvurile și beamveurile cu lâmâie în geam pe strada noastră. Noi aveam câțiva lei în buzunar pentru troleibuz sau pentru tramvai sau pentru un Cico și până-ntr-a opta pachețelul ăla cu nelipsitul măr.
Acum apare o altă contorsionare în educație: eliminarea tezelor, a notelor și, firește, în aceeași „paradigmă”, a premiilor. Ce să ne facem, ideea de paradigmă paradită la români, vorbește despre ea până și un analfabeat precum Cazzu, băiatul ăla de la profesională care s-a crezut secretar cu organizatorincul! Până și socialismul avea întrecere socialistă, emulație, băi tovarășe Plan! Imbecilul de agronom de la Educație vrea să suprime prezența la clasă, tezele, notele și acum și premiile, cu sau fără coroniță. Modă și asta poposită tot de la amerloci. Ăia au litere, A cu plus sau minus, B, C și D; ai D, ai feștelit-o, rămâi de căruță. Copchiii ăia au carnet de conducere de la șaișpe ani, dar majorat de la 21, ca imperiul britanic de unde s-au scurs. Până atunci, neavând voie la cârciumă, trag pe nas și prin venă, că astea-s aichiuul și barbechiulul lor! Chiar atât de nărozi să fim să luăm tot ceea ce-i mai prost de la toți? Sigur că pe ei nu-i interesează elita, e un marxism întors, dar când au nevoie de ea nu știu cum s-o trieze și s-o scuture mai bine, nu cu indicații de la Bologna, școală de trei ani, ca pe timpurile învechite când aveai nevoie de dascăli și împânzeai țara de institute pedagogice date la maximum Gorki. A nu se înțelege că luăm în deșert numele aista, noi nu avem acum pe cineva de talia marelui scriitor!
Că avem și litoral ca la Miami, a zis un prost mai ceva decât Burlanu de la Dilimano Bacău sau Storchiță, de la Jiul Petroșani. Cu două luni de vară, cu drumuri desfundate, cu hoteluri îngălate și cu niște cantine sleite. Vorba prietenului meu, Răzvan Boanchiș: nici marea nu ne ajută, e tulbure, mâloasă. Noroc cu nisipul, dar apele Mediteranei sunt albastre, turcoaz. Am stat și eu deasupra golfului Sorrento și am văzut o mare limpede și din petice din patru nuanțe de albastru.
Penibil drumul pe drezină de I.A. Bassarabescu. Mușchetarii – și aici s-a introdus forma muschetari, de la muschetă, că tot erau floretiști băieții! – au fost însoțiți de valetul Planchet. La vorbă, fiecare cu limba lui maternelă, al nostru cu ceva bolboroseală de engleză de aeroport sau de hotel Sport, de categoria a doua, de Sighii. Mi-aduc aminte de Stoichkov care, venit la noi pentru ceva eveniment sintetic, nu vorbea bulgăreștătă, ci spaniolă, că jucase la Barcelona, ce mai încolo și-ncoace? Oameni cu, pardon, reputanță, cu manere, filotimi.
Oaie, pentru mine Creanga si Sadoveanu sint peste Gorki.