Revăd un text pe care l-am publicat în 2005 cu titlul „Peisaj ațipit”. Nu ne apucăm acum să ne autopastișăm,deși un scrietoriu trage cam un singur text de-a lungul vieții,procedeele și le mai schimbă, o știm din Mimesisul lui Auerbach. Sigur,de asemenea, orice text are și un context,are o dată, e datat. Două chestii observam acolo: că într-o revistă a ICR-ului apăruse o tâmpenie mai mare decât prostul ăla de Pațachinevici – „Crucișătorul Potemkin” de Ehrenburg! – și că exploda vehemența oratoriei lui Vadim Tudor. Despre prima chestie nu avem ce relua, acum, dar nu uităm, căci prostia s-a întins ca pecinginea peste toate sectoarele și bisectoarele societății românești, am ajuns potrivit unor studii ale unor oameni serioși care s-au aplecat asupra fenomenului, fix la nivelul anilor 40, când aveam peste 50% analfabeți. Despre Vadim, cum îi spune îndeobște toată lumea, deși nu cred că i-ar fi permis cuiva să o facă, avem a redeschide sujetul.
Acum, mai ales acum, când nu mai poate replica, toată lumea se dă la el. În timpul vieții eu am trecut de la agonie, de la o pagină întreagă în care m-a făcut praf și pulbere, pricinuindu-mi o criză existențială cu peladă, până la extazul citării mele abundente de după anii 2000. Vadim Tudor era un personaj intens colorat, o personalitate accentuată, cu metehne ca orice om viu, cu calități retorice indiscutabile, înzestrat cu umor și cu umoare, un gunoi pentru unii, un exemplu pentru alții. Am un prieten care se ocupă de discursurile parlamentare de la origini și până azi și care-mi spune că în afară de Corneliu Vadim Tudor, de Adrian Păunescu și de Ion Iliescu poate doar Ștefan Cazimir, Radu Câmpeanu și Adrian Năstase să mai spună ceva interesant pentru viitorime. Orice s-ar zice și orice s-ar întâmpla, Vadim este un uriaș al munților de Pirandello față de bietul provincial Iohaos. Sigur că mediocritatea și golănia au apărut împreună cu Băsăul, acest autentic gunoi al scenei publice românești. Băiatul ăsta a plecat din Murfatlarul originii sale nesănătoase dar n-a trecut podul peste Buzău, s-a oprit la Pleșcoi și acolo a rămas. I-am zărit tărtăcuța nedichisită într-o emisiune de limbuție de frizerie dându-se rotund și ocupat în palavramentul evropenicesc cu capitala la Făurei-Les Deux E’glises. De parcă ar conta undeva prezența lui fetidă, că el aici se situează între apa de ploaie acidă și apa de mlaștină. Să ne mai amintim cum era pasat ca o minge de ping-pong și aruncat la rigolă de Berluscă și de Sarko? Un mic și drăguț securache de covertă. Mic, scumpic, scâlciat și drăguț bibelou pe care scrie „salutări de la Agigea”.
De la el am ajuns la băiatul ăsta în doi timpi, ca Wartburgul sau și mai abitir, ca Trabantul pe care-l amintește mereu prietenul Boanchiș. Sibiul este un fel de haltă, istorică ce-i drept, o stradă și-un parc, un burg săsesc în drum spre cetatea chezaro-crăiască Alba-Iulia și spre capitala Transilvaniei, reședința Dietei acesteia, Cluj-Napoca. Nu poți cere mai mult de-aici,chiar mai puțin decât lui Băsău, care posedă totuși o șmecherie de gang și o istețime portuară.Am spus că la educația poporului – nu a populației, după cum vorbesc toți imbecilii, chiar dacă nu mai avem mult și devenim populație – suntem la nivelul anului 40. Și tot pe atunci ne aflăm și pe plan mondialicesc. Aceeași cruciadă contra bolșevismului,deși e mai degrabă menșevism acolo, aceeași ternă aroganță teutonă, aceeași ardicare a Extremului Orient, același cap de popas și cap-compas al Drumului Mătăsii. Lumea trebuie să fie una singură, egală, corectă și pașnică, dar asta natural și în câteva generații. Și niciodată sub Bismark al Papadopolinei!
Revenind la prosteala asta anti-maghiară adevărul se află mereu la mijlocul terenului. Nu e nici de luat în râs dar nici de dramatizat excesiv. Când eram în primele clase învățam la geografie că țara noastră avea șaisprezece regiuni și printre ele una care se chema Mureș-Autonomă Maghiară. Când lua concediu tatăl meu o zbugheam la Tușnad, la Borsec sau la Sovata. Și acum am în nările proustiene ale amintirii mirosul de rășină al pădurii și pe cel de chimen al supei din sala de mese. Generația mea poate a fost prima care a fost învățată încă din abecedar cu nume ca Gica, Nicu, Radu, Anca, Barbu, Zoica, Ioji, Pavel. Socialismul real să fi fost mai bun decât capitalismul ăsta de mahala de acum? Mahalaua, cartierul turcit altfel spus, este foarte utilă în literatură, când e bine și cu talent stilizată, ca la Eugen Barbu, un mare scriitor, dar mai puțin propice când ești personaj, vezi Doamne, politic. Și te mai văd și toți din lumea largă, nu numai noi, aici, în cătunul nostru.Pentru mine și pentru generația mea cred, cine scrie bine în limba română e român. Acum, într-o lume fără de granițe mai mult sau mai puțin arbitrare, ce mai contează domiciliul clientului?
