O mare de leșie

Ăsta e titlul. Și orânduiesc mai multe chestii. Știu câte ceva despre și mă preocupă gastronomia, mai ales în literatură sau ca literatură, vezi Dumas, Freud, Nostradamus, Brillat-Savarin, Grimod de la Reynière, Păstorel Teodoreanu, Kogălniceanu etc. Gastronomia este un reper culturalicesc și face parte din patrimoniul umanității, gastronomia este și politică, dineurile alea oare ce rost și ce cusur au? Acum, orice bucătar de cantină, orice remizier, cambuzier, mezelar sau carmangiu se pricepe la rețete, vezi Doamne. A apărut o proastă, Nagârța, să ne explice ce-i mezelicul.

Nește oafe de la cutare institut, condus de-o idioată de fusese șefă de BOB la noi în școală, vorbesc despre cărțile de bucate și spun că Sanda Marin a fost editată de Editura Humântaș. Inexact, a apărut la Editura Tehnică, mama mea avea ediția din 1956, a V-a, revăzută și adăugită, 366 de pagini. Mai avea și o broșură, „Bucătăria vieneză”, aia care face praf ficatul, și o cărțulie a Elenei Constantinescu, „Bucătăria gospodinei române”, mică și sărăcuță, apărută în 1935 la Institutul tipografic A. Grozea, de 64 de pagini format A 5. Oafele continuă cu impostura și spun că nu se publicau cărți din pricină de alimentație sau alienație publică și rațională. Asta a apărut, ca și preambalatele, cartelele, la sfârșitul domniei lui Nea Nicu, prin ‘88-‘89 cred, cu făbrici de mâncare, cantine etc. Dar până atunci toate calendarele aveau pe versoul filei zilei respective câte o rețetă sau vreo astuție, viclenie, bucătăricească.

Apoi apăreau numai cărți despre, la Editura Ceres, specializată în murături și pastramele, plus almanahe gastronomice, ca dependințe ale revistelor literar-artistice. Ca să nu mai vorovim despre rețetarele și cărțile celor două Podoleanu, Liliana și Emilia, plus Mihail Popescu, 1985, Ceres, 616 pagini. Am avut o completare și la Liceul Economic 4, în Viilor, așa că nu suport contrazicerea! Chiar am intrat după o oră de specialitate și pe tablă era sujetul următor: „friptura la tavă”. Cred că v-am mai spus, i-am oprit s-o șteargă și am făcut analiză de text. Este foarte adevărat că după 86/7 mergeai la 2 Mai cu uleiul și cu zahărul tău, strângeai cureaua și mai agățai pe umerii bleojdiți câte o hăinuță în plus. Și-i adevărat că aici comunismul avea lipsă de penurie la gramaj, dar capitalismul crâncen și de cumetrie de-acum este mult mai prost, denotă opulență de sărmani, de servitori, de oameni care nu știu nici măcar să taie o ceapă dar beau Veuve Clicquot cu căldarea, cu banița, cu cifa.

Gastronomia este un sport, o artă, o școală de bune maniere, o lecție de civism și de umanism, o impertinență și o nonșalanță, puțin din fiecare și toate la un loc. Ea este ca matematica (pierzi un curs, ai pierdut șirul), se învață și se execută zi de zi. Un om care mănâncă bine, vorbește bine, se îmbracă bine și trăiește bine. Gastronomia este viață, artă, inimă și literatură. Meserie în primul rând, căci se bazează pe cantități clar stabilite, combinații, permutări, șiruri. Brillat-Savarin așează gastronomia în fruntea tuturor plăcerilor. Dumas spune că nu cunoaște pe lume decât două lucruri: să scrie și să mănânce. Iar Maupassant e și mai drastic: numai imbecilii nu pot fi gurmanzi. Te naști pofticios cum te naști poet. Gustul este un simț delicat, perfectibil și la fel de respectabil precum auzul, văzul, pipăitul, mirosul.

Elecțiunile, chestie de dezgust. Se borșește și democrația asta, ajungem iar la trasul la sorți al grecilor ălora vechi. Numai cetățenii Atenei, și numai pentru un an. Zău că era mai bun, aveai surprize poate și plăcute și dura puțin. La America, de care depandă feștila democrației e râsul lumii, dar la noi? Aici ce să vezi în simpaticissima duamnă Guadelupea? În Francia, dacă ești în foncție și-ți plătești anunțul din banii primăriei, nu mai ai dreptul să catindezi, te-ai lins pe bot. Aici, Hubărnațl îl cheamă pe Muc cel Nic la Cotorceni, cu o zi înainte de simulacrul ăsta de vot ca să-l investeze sau infesteze, nu-ș cum e corect?! Io-s filofrancez și știu că Franța este metropolitană, hexagonul cela, plus că mai are și teritorii de dincolo de mări, d’outre mer. Fata asta cu zâmbetul ca un rânjet de lână nu cred că ar fi putut deveni poate nici șefă de magazin de rogojini sau de banane vanilinate în satul ei. Bine, acum Sectorul 1 este cam cât țara ei de baștină. Și la urmei, ea să hie sănătoasă și mai ales noi, că nu ședem în sectorul ăla. Și, cine știe, după isteria de început să apară și liniștea și lucrul bun. Deie Dumnezeu și-un lup mâncat de oaie!

Zău, o lume drăguță de care este bine să uităm cât mai repede, ca de-un vis urât.