Tot se află acum în desfășurare Festivalul „George Enescu”, cel mai important eveniment cultural național, de fapt o bienală începută în 1958 cu Oistrah, Arrau, Menuhin – la care musai trebuia prezentă țățica asta de ocazie de la Cultură, de meserie tăietoare de panglici la iarmaroace și sâmbre ale oilor – ca să ne uităm puțin peste apetitul muzical al scriitorului român. Care „nu se ezistă”! Apetitul. Doar Pann și Filimon, ultimul fiind primul cronicar miuzical al nostru. Plus Nenea Iancu, ca fin ascultător și auscultător. Până la generația noastră, nici șaizeciștii nu prea aveau urechea plecată spre gâdiliciul plăcut. Dintre toți cei cu care am venit în contact, doar don Bălăiță ce avea colecție de discuri clasice iar dintre noi, experimentați chiar, Bedrosică și Varujan. Asta e părerea mea, pe care o pot completa oricând, la cererea tot mai insistentă a cititorului.
Vorbindă despre Boleroul lui Ravel, Deleuze îl caracterizează drept o riturnelă, un refren continuu, Jankelevitch îl descrie ca pe un „șarpe ce ne privește cu ochii lui ficși”, în timp ce Desproges, scriitor umorist aproape de absurd și comediant, într-o monografie imaginară a lui Mozart, are această frază definitivă și ireproșabilă: „Mozart era un geniu care la opt ani compusese deja Boleroul lui Ravel”. De fapt, Boleroul este ca o zi împlinită. Totul este citat după Raphael Enthoven, Morales provisoires, Le Livre de Poche, 2020.
La noi funcționează și cantitatea de snobism curent, mulți dintre cei care umplu sălile de concerte nu știu să silabisească o partitură. Și aici din nefericire politicul se pare că și-a vârât coada, ca peste tot în lumea artistică. De la conducătorii vremelnici puși cu mâna chipurile după concursuri de acte și devîmprejurări, la geambașii de invitați și până la vânzarea de bilete. După unii, recenta ediție a fost un eșec, după alții o reușită în lumea noastră periferică. Nu mă pricep neam dar am întrebat mereu, încă de pe vremea concertelor școală, colegii cu ureche absolută ce și cum. Am aflat, nu știu dacă o fi și adevărat, că și aici e ca la modă: nu treci pe la Viena, Londra, Berlin și Sankt Petersburg, nu termini Julliard sau Curtis, nu exiști! La modă nu termini școli la London sau Parij, n-ai sfilade pe estrade la Paris, Milano sau New York nu te afli în cărți.
Sunt scriitori, literatori, care nu pot croșeta vorbe fără zgomot, fie că ăsta este muzical, fie că este umplut de claxoane și frâne bezmetice sau muzică de lift și de hipermarket, miuzac numită de John Lennon. Noi mergeam pe rock sau blues, ca la ceaiuri. Pe casete sau pe discuri de vinil ce pârâiau, scârțâiau, mieunau dar aveau savoare. În vremea noastră totul este purificat, numerizat, robotizat, deși se mai folosește și câte o invenție din 1928, undele Martenot, precum în simfonia Turangalila a lui Messiaen, prezentată acum la Sala Palatului.
Dacă nu vă supăraţi, nu vă fie cu bănat atunci când zic că scrietoriul român este olecuță primitivuț, îşi cultivă şi îşi gestionează cu abilitate marfa în vederea unor mici privilegii – o carte pe an, adică anul şi cârlanul, niscai voiajuri plătite alături de consoartă, premii, croaziere şi simpozioane inutile – ştie lângă cine să se tragă în poză şi e foarte atent alături de cine se aşează la masă. El tânjeşte de fapt după mici comodităţi, nu vrea să schimbe macazele lumii, nu-şi doreşte glorie deşănţată mai presus de-o vilă şi de-o emisiune sau rubrică permanentă de influenţă. Au fost şi sunt şi de categoria asta, unii mai egali decât alţii, cu mari pretenţii şi cu picior mare, cu traduceri împinse și învelite dar le-a cam picat mucul, pardon de expresie, mai ales de când cu dezvăluirile de ultimă oră.
Scriitorii, literatorii noștri nu merg la concerte, nici la vernisaje decât dacă se lasă cu vreo ceapă, brânză telemea și zaibăr. În schimb, se cred călăuze şi faruri diriguitoare, vor influenţă, deși nu mută munţii, nu provoacă valuri, nu surfează, rezistă prin cultură! Istoria ne cam sare și nu ne invită la marile masluri, iar cine se dezvoltă o apucă pe cărare de unul singur. Noi și aici le facem pe toate rapid, să arătăm, nu construim temeinic. Am aflat că lansasem invitație Filarmonicii din Viena, invitațiune pe care am fi vrut să o anulăm dacă tot nu ne-au votat austriecii pentru admiterea în Schengen. Filarmonică de-și planifică ieșirile cu trei, patru ani înainte, știu de când hălăduiam și eu prin cel minister. Hai numa’ să ne gândim la ce înseamnă să deplasezi o astfel de orchestră!
