Cum de-am ajuns la fundul sacului? La toate palierele, de la CPUN-ul ăla care era de bună calitate față de tot ceea ce-i acum. Personaje provizorii, de cazarmă, de ostropel. Frenechiu și vai! Ăsta e un fel de șef de sală cu școală la Spiru Maiorescu sau Cantemir Haretescu. Sau alt hamal egal cu propriul damf, Zguran, care din prenume nu-și scoate stăpânul – ăsta-i cu lesă roșie pe buletin, măcar e conștient că fără jupân e fix Pieleanu, ceea ce și e. Oameni de umplutură, de parcurs. Peste tot sunt de-ăștia, foști dulgheri sau faianțari la Cesarom au devenit oameni de cultură și odihnă. În mintea lor oloagă, doar acolo. Așa și făcătorii de opinii necritice, influențării de pe la gazeturi, scrise sau orale. Ofițeri acoperiți care au început să se autodivulge. Respectuoși din frică, după cum zicea Traian. Gheorghe Mâzgă, așa-i cheamă. Sociologi de popotă, gogeamite pedagogi de internat, contabili de patiserie, așa cum e prostul ăla pe care l-au fugărit îngrijitoarele din minister, Jalomițeanu parcă, dau din ei o droaie de noroaie de vorbe.
Într-o seară a apărut un nene pe care cred că l-am lovit și eu cu privirea și credeam că-i șofer, nene de se dădea descoperit din acoperit. Să ne deslușim și aici.
Prin 91 sau chiar 92, împreună cu colegul meu de redacție, Sorin Preda, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, am poposit în biroul lui Jac fără Șirac. Ne spunea ce gând îl măcina: încropirea unei gazete populare, mai spre scandal, de sorginte interbelicoasă, tip pistol, cu 10 re-writeri în redacție și cu o grămadă deschisă de reporteri și de pozari. Text puțin, titluri șocante, foto abundent și tare. Ceea ce s-a și fost exact petrecut. Apoi, ne-a spus că va aduce mulți „pițifelnici”, oameni de ambe sexe, de știri de trei rânduri pe care-i va pune să sprijine de dimineața până seara canaturile ușilor dregătorilor. Atunci sau poate mai târziu am aflat că și pe la teatre erau puși să stea la fel și dacă ia foc decorul atunci să fie pe fază. Un alt amic de ajunsese șef de jurnal literar îmi spunea prin ’94, ’95 că pagina de cultură trebuie să conțină programul teatrelor, al cinematografelor și programul tv. Acum e chiar mult mai puțin decât asta, că nu mai sunt cinematografe, viață teatrală ioc, doar rețele sociale și selfie. Câțiva dintre ăi sau alea, foști aprozariști, foste macaragioaice, impiegați și alte șefe de haltă au devenit cu vremea cârmaci și dau acum din ei. Se vede clar că nu au pornit deloc natural, că au absolvit școli de manutanță, mentenanță și de ingerință, de veghere și de supraveghere, necum de știință a vorbei. Cred că nici nu mai e nevoie, nu se mai poartă. Dacă un prefesorache de la Noul „Ștefan Gheorghidiu” zice că Peneleaua „se află acum în zona gri, ca și cronologie”? Vă dați seama ce alumni ies din ăsta? Ca și cum ar fi ceva de capul lui.
Așa este peste tot, precum și în politică. Oameni fără copilărie care au ars etapele, copchii de securachi – am auzit pentru prima dată la tembelizor un moderator care a avut îndrăzneala să spună că scuza cu lucratul în beneficiul României trebuie des înlocuită cu lucratul în beneficiul lui Nea Nicu sau al trimisului, în numele ăluia personal. Firește, mulți erau fără îndoială chiar strașnici și doreau să fie învălmășeală de lucruri bune și pe ulița noastră. Dar majoritatea ciurucuri, rumeguș. Oare crede cineva, normal constituit fiind acel cineva, că vaporeanul dipsoman făcea oarece și turna pentru România pe unde l-a trimis Nefârtatul? Haida de! Pentru el și famelia lui. Copchiii bătrâni, fără meserie, au început să astupe toate posturile ca să se îndoape, să înfulece, să se ghiftuiască. Inși se pare pregătiți din timp și pe-ndelete, trimiși cu grupul pe la școli clandestine. Ca să iei o bursă serioasă, dată de instituții serioase, trebuie să justifici patru ani de școală în țara ta, doi, trei de experiență profesională, nu de școală profesională, să fii specialist, artist, să știi bine engleza, și să ai o mie jumate de firfirici lunar. Niciunul dintre marii cutezători pluseriști nu a avut așa ceva, toți sunt cerșetori de burse clocite și coclite sau cerșetori propriu-ziși, ca alde Bubulai. Cursanți, duși la specializare de ultrascurtă durată și deșelată, cai de povară, de cârcă, măguliți cu câte o ieșire în Burundi, Estonia sau Rwanda. Până și numele sunt caricaturi, pe linia Filimon-Alecsandri-Nenea Iancu: Bască, Prăjiturică, Perjă, Fălcoianu, Gheboasa, Năsuc, Barău, Cireșel, Poșircă. Plozi prevăzuți cu șlapi și bermude, copchii de trupă, de contrabandă și de tracțiune. Puși să execute desene pe asfalt cu creta colorată sau cu trotineta ca în anii ’50 și să asaneze Viitorul, colț cu Lizeanu, că nu pot mai mult dincolo de Emilia Irza. Aidoma accesoriului Cazzu, necăjitul ăsta de ocnaș ridicol și cu mintea diminuată. Nici pârnaia nu i-a reușit; auzi dumneata, să ai cazier din trei doze de sifon?!
