Nu ştiu alţii cum sunt, dar de la o vreme, care trebuie spus că trece cu amăgele, cu momele şi pe nesimţite, toţi încep să recupereze din memorie. Ehei, memoria asta nu este ea oricum, are selecţiile ei, ca un selecționer bine format şi formatat, reţine ce vrea, pe cine vrea şi cum vrea. Noi, fiind tare conservăreți, nu avem de reținut decât o marotă: anticomunizmul, mai ales din complexul neînscrierii la cuvânt atunci când ar fi trebuit s-o fi făcut. Acușica, toți au cârâit și au cârcotit, dar atunci toți au târcolit și s-au învârtit. Toți vor acum să înflorească impudic și își amintesc cum și cât erau ei de năpăstuiți și opriți din procesul de fermentare, precum castraveții propuși în saramură. Mulți dintre acești oropsiți sunt ilustre nulități și inutilități trase la tigaie în sinecuriști ghiftuiți.
Avem boala asta de-a inventa tradiții, retrospective și/sau scanate de pe la alții. Mix de salate, mix de merișoare și caju, caviar la pahar, tocană cu trufe, homar de la fântână, iepure a la Royale, rață în sânge, foie gras cu armaniace și coniace, piersică Melba etc. Etc dar și mix de murături, că dăm și tochitură cu mămăligă, la cerere și la ofertă! Clubul Aristocrat Rapid. Sună a lacto-bar. După cum și Aspro ăla al nostru suna a aspirină. Totul este de multe stele verzi și cât mai de lux umplut, la tavă. Și ce ține la noi mai mult de trei zile, nopți, luni, generații, de Lucia Demetrius? Iote de-un parexamplu: ne-au înfipt coșuri de gunoi pe stradă. Unul a fost îndoit, iar sub celelalte se adună gunoiul. Lumea pune resturile casnice sub coș, nu în coș. Era mai bine fără ele, zău că da!
Se reaşează sate și state de plată de la Agie (precum făptura aia teșită de spunea că ta’-su o mierlise în închisorile comuniste, când el se dovedise un atârnător de bangă și turnător din vocație!), se reaşează culturi onorabile de spanac, se redesenează străzile, parcurile şi parcările. Se exagerează în sens giratoriu, se bate darabana și cu pumnul în piept, se iau şuviţe de pământ de flori şi se reorganizează vaste răsaduri de teamă. Oamenii, în primul rând oamenii, după cum cântă toate cărţile sfinte ale umanismului și tembeliziunile de frământare a vorbelor, nu mai respectă regulile moralei şi nu mai vor să se îmbunătăţească, ies pe bandă rulantă şi în serie de larg consum. Astăzi, oricine poate fi orice, oriunde, că nu are importanţă, liftul social este interesat doar de gesturi protocolare, de învățământ la distanță, de simpozioane inutile și de alte dări în stambă. Cum ar fi achiziții acute de cât mai multe comprese cu apă de cositor și de bălegar patologic. Făcute de-un absolvent cu adeverință și de un bondoc cu școală profesională. Specialiști, deh!
Persoanele publice au umplut locurile respective fiind simple condimente ale unei scenete scrise dinainte. Orice anonim încartiruit în vreun post cu fața înspre public îşi face ochii rotunzi, mistuie înțelepciune bezmetică şi apoi sare din acvariul întunericului, înşurubându-se direct în luminile rampei.
Cu siguranţă existează dorinţa de facere de vedete târzii. În schimb, apariţia seară de seară demonetizează, nu ştiu şi nici nu-şi dau seama copchiii ăştia ai ploii, precum şi hermeneuţii de pripas prezenţi pe toate canalele, „specialiști” leneviți în gândire anapoda și încastrați în idei fixe și la ordin. Mai ales generalii-adjutanți făcuți nu la raportul bocancilor, nici măcar, ci la depănușarea rachetelor care le cad pe picior. Acoperiți pe grumaz de praful gloriei în răzbelul cu porumbul. Figuri de ceară de lumânări, mai abitir decât măștile Nălucii Curcan și a lui Scoliojan adiacent. Muzeu de ceară de mai trebuia, să avem și noi faliții noștri de expozeu – noroc cu frații bulgari, de s-au învrednicit să ni-l aducă la nas.
Mi-aduc aminte că Marin Sorescu, mare scriitor român lepădat acum din călindare, se întreba de ce tot scriu unii calupuri, teancuri de memorialistică grețoasă? În primul rând se mira că orice prost, -oastă poate avea amintiri. Şi avea dreptate. Apăruse, de-o pildă, cartea şoferului lui Marin Preda, frizată, şamponată şi pusă pe moaţe de Mircea Nedelciu. Mircea ne spunea că iniţial fusese un simplu denunț de serviciu. Nevastă-sa întâmplătoare și de la școala de literatură mai avea puțin și se dădea coautoare la Moromeții. Un actor distribuit în nenumărate roluri de șofer de taxi și de activist cumsecade scuipă acolo de unde s-a înfruptat cu exasperare. O pohetă fără talent se laudă că a fost interzisă șapte anișori de-acasă. O prefesoresă de socialism științific se simțea urmărită. O șpicheriță de radiou de gang devine brusc mare cronicar artistic.
Totul este de fapt şi de drept rodul conjuncturii. Omuleţii aiştia căzuţi nu întâmplător ca nişte cârpe ude de pe frânghia Realităţii au impresia că oscilează superior ca manechinele dintr-o casă de modă. Ei sunt nişte boacăne, boroboaţe, stinghereli, întâmplări nefericite. Neavând nici meserie, nici glagorie, se agaţă de singurul sprijin care străbate pâlnia de pulbere a taifunului aspirator-respingător : televizorul. Şi hămăie până când cade corentul. Sau până când sunt scoşi din priză pe uşa din dos şi trimişi la solduri sau în uitare.
