Forța gravidității prostiei lâncede dă pe-afară. „Neam nedospit” fiind, vorbe de Nenea Iancu, o dăm pe globalizare în șpilhozen, ca să fie bine și să nu rămânem repetenți nici anul acesta la chițibușăreală mondializabilă confort trei, cu lemne. Cine vorbește despre? Alde copchiii ploii de-ncep să fiarbă la foc cu foc scăzut din lipsă de penurie de recunoaștere! Chiar dacă prin 2556 va râmâne un pâlc de vorbitori de limbă română, tot se va găsi vreun nebunache s-o cunoască în marșarier, de la origini și până la vărsare. În general, scriitorii scriu în și pentru limba maternă.
Deseori, marii şi micii scriitori se amăgesc atunci când încearcă să-şi ghicească viitorul lor într-o carte sau într-o direcţie oarecare. Câţi nu cred că vor răzbi veacurile prin ceva şi rămân, dacă rămân, prin altceva? Poate cazul cel mai simpatic îl constituie Andersen, cel mai cunoscut danez din lume, după Hamlet: H. C. Andersen, marele povestitor pentru copii. Toată viaţa a crezut că va fi dramaturg, poet, autor de însemnări de călătorie şi s-a jucat cu poveştile, pe care le însăila pentru curtea princiară a lui Christian al IX-lea al Danemarcei, dar partea cea mai grea a operei lui a rămas chiar pe talgerul poveştii.
Aşa şi Iorga, Nicolae Iorga. Omul cu doi creieri, Profesorul, poate singurul până acum la noi în stare să poarte pe umeri un asemenea apelativ somptuos parlamentar. Opera lui cuprinde peste 1 000 (o mie) de volume, broşuri, cărticele. O mie. Şi parcă nu ar fi destul, peste douăsprezece mii de articole şi circa cinci mii de referate. Un ocean de scrieri. Acoperind diferite domenii, drame, poeme, proză, articole, discursuri, tratate, jurnale de călătorie, biografii, bibliografii, biobibliografii, istorii, necroloage. Dintre toate și dincolo de derapajele lui, cele mai rezistente par a fi până astăzi portretele, figurile evocate în mai lungi sau mai scurte medalioane. La fel de rezistente ca şi stilul său inconfundabil, amestec de vulcan noroios şi de pămătuf fin de şters praful secolelor din firidele templelor antice. Am citit multe dintre ele. Corecte, ca execuție și compoziție, echilibrate, discrete. Mi-aduc aminte că despre Vasile Lascăr, de-i stradă de la Colentina până la Rosetti, un ministru de interne liberal și el, acolo, scrie că era un om bun. Nici nu trebuie mai mult, nu poți să-l faci „marele” om bun așa cum obișnuim acum, mai ales cu baladinii și comedianții. Epidemie de etichete și de statui, nu mai putem aștepta măcar un lustru. „Subito santo” sau măcar nume de sală de festivități.
La noi e și moft să vorbești în neștire și să spui că nu-i o știre moartea unui om, a unei personalități la urma urmei. Sigur, din complex de marginal o poți face, mai ales că nu te-a publicat, că n-a stricat vreun rând pe tine, că nu te-a băgat în seamă. Mai rău este când te ridici și tu prin ce n-ai, nici măcar neamuri cu care să te lauzi că te-au luat măcar de suflet. Un inept oarecare, un fel de redactor de revistă popească de parohie de țară, trimis de derbedeul de Petrov să-l numere prezident, ca la box, îl face pe D.R. Popescu creația lui A. E. Baconsky. Dereul își inventa precursori și vorbea foarte frumos despre oamenii care l-au ajutat de la debutul absolut din „Crișana” (C. Regman, Stelian Vasilescu) și despre ăsta la fel, dar istoria literară se dovedește parșivă rău. AEB este un proletcultist grafoman, un pohet al colectivizării, un imberb, un turnător onctuos și un profitor nestăpânit, mai abitir prin nume și prenume. Fără mare talent, a spârcâit ceva versuri în vid și o compunere alegorică de gimnaziu. A tradus binișor. Mai mult, nu „a patronat” revista „Steaua” (Zvezda), ci a fost pus de partid s-o conducă (PMR, căci „Almanahul literar” înființat la Cluj în 1949 a avut inițial ca redactori șefi pe M.R. Paraschivescu și pe Geo Dumitrescu, scriitori adevărați). AEB a fost un contabil de metafore, un funcționar șmecher și cu ceva ștaif. Un fante imberb.
Prietenii mei Daniel Bejan și Răzvan Boanchiș scriu admirabilissim despre Amoeba, noua starletă, noua măslină de pe salata de buf a presei românești. Presă desăvârșit de proastă. Ei bine, avem o predispoziţie pentru făcutul de carieră mai dihai decât dorinţa de a poseda gipan şi ghiul pe deşt. Vedete de meserie, din îndrăzneală fiziologică. Amoeba este un gnom, o năzuință omenească, un pardon de expresie la gard. Poate se face, dar îi iese destul de bine. Precum derbedeul de taică-său, ea nu a reuşit în niciun domeniu. O vorbă veche zice aşa: calul bun din grajd se dă, nu din târg, de la geambaşi. Și din gloabă, gloabă răsare, oricât jăratic ar hali. Vedetele de teveu sunt doar neşte produse perisabile de iarmaroc publicitar.
Văd că tot publicitate pricăjită fac niște sacerdoți postmoderni și combinezonagii, care varsă banalități nestăpânite. Boboteaza este iar prilej de luat peste picior ritualurile palpabile. E unul cu nume de cataif sau de doboș iar altul cu numele lui Răducanu Necula, de vorbesc ca misionarii, dar cu dezacorduri și fără șlapi. „Oameni mireni”. Dincolo de „de toate pentru toți” – ce emisiune bună era aia cu Coca Andronescu și Mișu Fotino, ca o didahie – un an plin și corespunzător tuturor!
