Ve/cina romantică este un tic de neam prost ce fâlfâie recent în vocabularul V.D.T.V.-istic. Fireşte, aşa ceva chiar există şi este un fel de ritual de seducţie. Aşadar, cina romanţioasă are şi valoare „terapeutică”, dar nu se execută cu cârnați de bibilică, sarmale sleite şi plachie de crap de crescătorie stropșit cu portocală mecanică la țambal!
Vedetele noastre, încălţate la prima generaţie, foste posesoare de biciclete Torpedo ori de Trabant combi, că era mai bun la cărat, îşi dau aere şi se proţăpesc pe micul ecran, oral sau chiar în scris, măcinându-ne nervii. Se zice, şi pe bună dreptate, că prostul dacă nu e fudul nu e prost destul. Aceste bieţe fiinţe îndestulat mediatizate, pure ca țelina se cred şi ele ceva, ba mai cred că le şi ascultă cineva, că vorba lor are vreo importanţă oarecare. Poate la Slobozia, la Caracal, la Comana sau la Malu Spart. Cultură de gașcă de cămin cultural însuși. Mai scriu şi cărţi acești nevoiași, zornăind şi bâjbâind cu feştila minţii cănite. Cărți, mă rog, maculatură sau simple și respectuoase delațiuni, că asta sunt jurnalele lor, o gargară de proces-verbal sau raport adresat către scuipătoarea din parcul sportiv Dinamo. Trăncăneală fără ceremonie, cu simonie doar.
Vecină, dragă vecină! Vecinătatea în gașcă creează alianțe, rude prin alianță, manechine și punere în ascultare. Știința de-a ști tot despre toți, inclusiv că le-a fost frică la dentist. Și apoi, pac la războiu, cu suveica memoriei și a biletului roz. Maniere și caractere, că s-au mai scris și descris. Nimic nou, ba și aici încă nu s-a suflecat bariera de pudoare. Chiar nu mă enteresează deloc șozul, fiindcă era arhicunoscută linia de plutire a cortegiului de țărână ambalat în staniol refolosit. Și încă nu s-a extras tot puroiul pentru inventar. Ce să-i faci, copchii de trupă cărora li s-au întocmit biografii cu ax central și cu trei, patru rubine, nu mai mult! Plus prepararea îndelungă a unor gesturi spontane și de reclamă pe balcon sau la cârciumă cu circuit închis pentru renovare. De observat acilea este doar momentul mârâielii în public și, mai ales, împrumutarea discursului, de zici că toate scrisorelele de umor/umoare sunt stafidite și bâlbâite de același autor. Să fie Dinamo? București au Berlin?
Parisul este una dintre marile puteri intelectuale ale lumii, noi avem pretenţia să ne măsurăm cu el, dar nu am reuşit să trecem de Orșova. Oricum, ideea de implicare în projeturi politice a inteleptualului, la modă de la Zola până la Sartre, merită revizitată şi reevaluată. Proştii noştri postbrucanieni şi din tot felul de ridicole mezalianţe citrice sau cinice s-au fâsâit în câştiguri obscure pe spaţii mici şi în ieşiri mediatice locale şi molatice. Acum și țopești.
Alta. Un băiețaș care făcea prezența la ședințe vrea să dea penzii unor progenituri de legionari. Istoria a condamnat mișcarea asta imitată ancilar după nemți. Nu intrăm în amănunte de manual de-a opta, dar bravurile la care s-a dedat mândra noastră armie au avut urmările pe care le știm. Sigur că Istoria se rescrie, dar crimele și incesturile nu prea spre deloc! Și ar trebui întâi asumate. Dar noi, care avem obiceiul să nu ieșim deloc din șotronul lui Nenea Iancu și să ne facem eroi cu sifon, lăsăm pe mâna unor imbecili lucruri cu care nu-i de șagă. Adică un bovideu Roman de la Alba și băietul aista penibil, disponibil și de prăvălie.
Alt băiet de prăvălie, Gherghiță ca o garofiță, se prăvale în fițe tot recitându-ne statistici și nespunând nimic. Un felcer, furier sau ceva gradat ca o sticlă de ape minerale, „Borsec, Hebe și Bodoc/le bea orice dobitoc./Numai apa Biborțeni/ este pentru gentălmeni”, citește scârțâit ca tocul de cizmă din ceva căruia îi lipsește parcă mereu ultima pagină. Ai senzația că ăsta este pus acolo precum repetentul Cazzu, unul cu dicție de coafeză, altul cu bolboreseli de conductă. Lume defavorizată, înarmată de nevoie și cu anevoie!
Să ne oprim oleacă aici. După eliberarea și restaurația necondiţionată din 1990 s-au dat la o parte baierele bunului simţ şi barierele măsurii, fiecare dorindu-şi să trăiască viaţa pe care şi-a visat-o şi de care nu avusese parte până atunci. Era de înţeles, mai ales că totul părea foarte uşor, dându-se verde la alegeri postmoderne şi la micuţa mare ciupeală. În acea vreme nu conta decât ceea ce ai făcut în ultimii cinci ani, restul se ştergea din viaţa ta, oriunde te-ai fi aflat. Şi, mai ales, oricine putea fi orice, că doar era libertate! La modusul ideal, chiar aşa este, toţi suntem o apă şi un pământ de flori, dar societatea alege, te aşează unde ţi-e locul – şi cred că a început să se observe asta, deşi mai avem încă vreo douăzeci de ani până la un echilibru cât de cât. Atunci și până mai încoace de atunci gunoiul era sub preș și apoi sub schele. Acum e în sechele.
