Intamplarea, care este mereu ghiocul sau caldarea norocului, a facut ca pe 5 de april sa vaza lumina daruita de Dumnezeu doua figuri incondeiate de talent numeros si generos: Fanus Neagu si Romulus Vulpescu. Distanta dintre ei? Un an, 1932, respectiv 1933. Poeti amandoi. Scriitori de subtire amandoi. Ingreunati de metafore amandoi. Avand stiinta sa se ocoleasca singuri in marea de prosti care ne-a inundat zilele din 1990 incoace. Muscati de invidie cu clonti de ura de neamurile nevoii ce ne-au inhatat existenta in ultimele decade de ani. Si pentru care vedeta inseamna orice farfuza ce-si cumpara prezenta prin zgomot cabotinesc si reflectii teatralizate si naroade. Acum, scrietorul roman nu mai are voce, prin ridicare la patrat si la diverse alte puteri, prin inregimentare simbolica si reprezentare mahalageasca. Oricine poate sa-si deserte pe blog sau pe print banita de frustrari scandate.
In linii generale, istoria literaturii noastre porneste dupa realizarea unitatii de neam si este strans legata de afirmarea natiunii. Cam ca la italieni, intelectualul roman facea o politica de tip cultural, participa la constructia nationala si avea un rol normativ si deseori conducator. Fie ca facea o politica directa, ca Titu Maiorescu ori Gherea, fie ca ducea o lupta indirecta, ca Eminescu, Creanga, Caragiale, el era prezent in dezbaterile de mare interes, actiona continuu si tenace. De protestat, nu prea protesta decat in scris si nu se organiza decat rareori, nu facea scoala, actiona cam individual. Chiar lumea universitara, destul de tanara si de subreda, s-a considerat mereu cu un cap deasupra scriitorilor si publicistilor, desi se autovalida si se mult supraaprecia. Cel mai important intelectual de secol nouasprezece tot Eminescu ramane, si el i-a indemnat pe Creanga si pe Slavici sa scrie, el l-a apreciat pe Caragiale. Cel mai serios intelectual de secol XX, G. Calinescu, aranjeaza corect, scrie admirabil si e in principal un mare romancier. Face mereu prozeliti ascunsi sub faldurile vorbelor sale de catedra si ghiftuite cu precizie.
Dincolo de toate aistea, trebuie spus ca asa-numita intelegere si sudura a compartimentelor scriitoricesti de dinainte de 1990 este o idée preconceputa. Nici atunci nu exista unire decat pe mici interese de grup si cu atat mai putin pretuire. Cei mari, cei care se simteau astfel fiindca social erau avantajati, conduceau reviste, aveau catedre sau macar rubrici pe ici, pe colo, actionau ca niste vatafi, se anturau de slugi, scriau unii despre altii, te mangaiau pe cap si aveau grija sa nu le iesi din cuvant. Factorul politic aparut dupa revolutie a mascat marile contradictii din cadrul breslei. E foarte putin probabil ca un astfel de ingredient sa rupa definitiv legaturi prietenesti de decenii, asta presupune ca respectivele legaturi erau false.
Atat nea Fane cat si nea Romica au fost si nestingheriti calatori peste toate profunzimile deschise ale vietii, nu numai slefuitori de vorbe rotunde si in dodii aflate in vocabularul permanent al Limbii Romane. O pagina scrisa de ei musteste de adevar si de pacostea talentului de imbina tineretea cu puricarea realului. Cititori pe nerasuflate – unii dintre cei mai mari devoratori de carti din literatura romana, i-am cunoscut din imediata apropiere; se zice ca nu-i intreceau decat Eugen Barbu si Marin Preda – surprindeau Timpul si stiau sa toarne experienta umana pe calapodul cuvantului. Artistul e un gladiator, zicea un mare prozatoriu caramelizat si nobelizat, si distreaza publicul cu giumbuslucurile sale sangerande, pana la moarte. Artistii din stirpea asta si-au trait intotdeauna opera ca pe propria viata. Iar acum nu ma astept sa-i ardice cineva pe soclu, nici macar pe ala audio-vizual de-o clipita.
Talentul, desigur ca nu se iarta, nici nu se ia, ca raia. Tipul de scriitor roman – mi-a povestit candva nea Fane ca Zaharia Stancu, injurat si el copios, dar neegalat azi, dupa parerea me, nici ca poet, nici ca prozator, cat o fi fost el de descult, avea bunul obicei sa spuie ca nu s-a nascut in puf, dar a invatat boieria de la boierii adevarati, nu de la ciocoi! – a fost sugrumat de unul de consum, mediatizat prin insistenta. Inainte vreme, scriitorii se construiau prin talent, si daca unuia ii iesea o fraza buna, primea firitisiri la cafine pana si de la dusmanii cei mai inversunati. Astazi, asta generozitate lipseste, vanatoarea de naluci se muta de pe hartie pe otava gradinii cu piscina. Am zarit cateva statui de huma de-astea, facute cu lingura de la pantof, insa in eprubeta editoriala corecta: nu numai ca nu stiu nici sa citeasca, nici sa scrie, nici sa manance, nici sa bea; nu stiu nici sa se spele pe dinti!
