Și miros de energie vie. „Un baton mic pentru cei mici, un pas mare pentru distracție”. Observ dă dămult chestia asta pe care Vechiul Regim o întreținea și o gestiona mult mai eficient. În sensul localizării și adaptării produselor, inclusiv ale ălora simbolice – proză, pohesie, critică, pictură, teatru, film etc. Se asimila și se traducea masiv și cu cap, nu pe șmenuri, ca azi. Și se producea la paritate, chiar valorică. Mai apărea și câte o erupție de protocronism, care nu era chiar tembel nici ăla. Multe dintre procedeele lui Da Vinci sau Shakespeare sau Proust sunt inventate încă din Evul Mediu sau de greci și egipteni, dar rafinate și făcute genial de oamenii ăștia. Buridan a rămas în expresie cu asinul lui, deși Aristotel dăduse exemplul cu un câine indecis. Iote!
Noi avem mai nou o boală a dresului fericirii cu iaurt, ceva de spăriet, până și la cantină. Suntem mereu doldora de chefi și de șefuleți, de artificii și de genialități, suntem piua-ntâi, suntem de prima pagină – în The Sun – ,pornim din arc și pocnim universul direct în frunte. Ventuză zbanghie de întâietate. Mereu cucerim câte ceva, suntem mari pe toate mările deși nu mai avem flotă de pescuit oceanic, suntem mari în toate, vuiește viguros prin vii omenirea care șade la coadă să ne întâmpine și să ne atingă cu flori. Să ne anine de gâtiță vreo ghirlandă de-aia de Tahiti. Iote asta cu noua capitală evropeană. Nu, dragi prieteni, iubiți consumatori și stimați telespectatori: una dintre cele trei orașe desemnate, așa cum a fost și în 2007, când am intrat și noi în UE. Seria a doua. Atunci erau două, deh, Sibiul împreună cu Luxemburgul sciaticului ăluia idiot și pilangiu, cu gâtul pâlnie de argint conectat direct la alambic. De fapt, Luxemburg și Sibiu. Ca aici, în cazul nostru de-acum, din 2023, unde sunt Veszprem, Timișoara și Eleusis. Este fix ca Premiul Herder, pentru Europa de Est, sau ca Free Europe, care emitea numai pe bandă Est. Nici nu cred că își mai amintește cineva de „trasul în bandă”! Aici se desemnează țările care vor avea drept la bucate și apoi astea pe plan local, ca frecția Diana. Adevărată capitală este Bucureștiul și adevărată capitală culturală e Iașul. Totuși, mare înfăptuire adunarea pieselor lui Brâncuși. Asta și cu Festivalul „Enescu” (înființat în 1958, a se reține!) ne-au mai scos la hartă.
L-am auzit pe fotbaliatorul Găvrilă Hebe Balint că Hagi imprimă echipei sale ceva între Ajax și Barcelona. Ca macrameu, ca imprimeu pe teren, desen tehnic cu șublerul. Te umflă râsul, mai ales că vorbele astea vin din gura lui Balint, antrenor de reclamă la pariuri. Împreună cu Lăcăturș Marius-Mihail, seralist la „Bolintineanu” și coleg de afiș. Specialist în rupt picere (vezi cazul Ardeleanu!). Ajax, al lui Covaci și Cruyff, Barcelona lui Guardiola și apoi Messi, unde Hagiul a cam făcut tușa, mătușa. Erau acolo și atunci Romario, șampion mondial, și Stoicikov, Balon de aur. De ce ne-o plăcea să ne luăm avânt singuri, ca găina pe grămada de porumb? Farul este o echipă modestă într-un fotbal comunal, diriguit de nește hoți de biciclete, dar nu de De Sica, ci de alde Sică de la gogoșărie. Stați că am mai prins o tâmpenie necruțătoare: Mbappe Coman! Spanacul ăsta de la o echipă becaliotă comparat cu unul dintre cei mai mari fotbaliști ai clipei prezente. Trei goluri într-o finală de Campionat Mondial și la o mustață de câștigarea titlului zuprem. Sau alta: Drăgușin mai bun decât Lukaku! Și ce atâtea reclame cu Ianus Hagi, un fombaliator submediocru sau cu ceva rugbymenși, că tot vom avea un esaveraj cu minus trei sute la rever. Așa vom face și la fombal, dacă ne vom califica acoloșa, ceea ce n-aș preaș crede!
Și să trecem de la sport la cultură și odihnă. Inaugurăm și noi o cărare de la Suceava în Clisură, poate cele mai frumoase zone din România, și o asemuim cu pelerinajul lui Santiago. Chiar suntem deplasați, la minte, un drum de un mileniu în raport cu o potecă semnalizată. Unul dintre marile complexe ale lăudăroşeniei noastre naţionale este ataşarea de titluri, bune de lipit lângă sonerie, ca un fel de carte de vizetă şi de vizită. „Familia Nobel. Sunați o dată. Familia Pompescu. Sunați altădată”. Vorba uriașului Călinescu, românul înainte de a-şi face casă, îşi croieşte gardul, să dea bine în faţa uliţei. Că-n bătătură: numai paie și gunoaie. Acum, îşi ia maşină „bengoasă”, tot un fel de căruță, teleguță cu geamuri fumurii, din care strănută claxonând la fiecare schimbare de semafor, de capiu şi de neam prost. Fâţele locale îşi atârnă sacoşa de firmă cumpărată din Dubai pe cotul drept iar pe palma stângă îşi etalează celularul, cât mai sofisticat și bătut cu cristaluri Swarovski. Și creează, bre, conținut fără formă și fără noimă.
