Noi am sărit prea repede de la mămăliga cu ceapă și cu perje la roabe de „șămpănii” cu posmagi – nu vedeți și aici complexul de șantier? -, de la douăși trei camere la etajele cinci și șase debloc direct în vile și domenii, încropite parcă din Lego. Complexe și-n denumirea de Colectiv – nu știu dacă nu polacii sau slovenii au Kombinat, un grup vocal cu un repertoriu de stânga, invitat mereu la Paris. Noi suntem acilea, sub pergola de halva și halviță de la Orient și nici nu e de rușine. Nu vedeți cum dă cu secrețiile nazale în ciorba de linte și alde Anghelica Burlacu, din Adjud? Cum se poate să ajungi pe Coasta de Huzur și să joci table?
Școală, bre, asta lipsește pe prispa noastră încălțată acum cu gresie! Deși o avem înființată încă din vremea lui Cuza, examenul de maturitate s-a aprins la mai bine de o sută de ani după Napoleon ăla Primul, iar anul paș’cinci ne-a găsit cu câteva mii de bacalaureați. Forme fără fond, comiții, miniștri și prefesori pe puncte negre. Firește, nu poți lăsa atribuirea titlurilor didactice unei țărăncuțe încete, uneia, Jercan, absolventă de apă de ploaie într-o urbe săsească. Dar nici unei echipe comprimată politic, precum toate însăilările noastre publice făcute după algoritm. După algocalmin ar fi ieșit mai bune.
Mai nou, ne e rușine cu genitorii, ansetrii, cu străbunicii. Inventăm sau îi trecem sub tăcere. Țăranul român de azi e fermier – fermier cu trei pogoane! – sau agricultor. Toți bucătarii de croazieră sunt chefi, dar nu spun nici de unde vin, provin sau devin. Nici unul nu spune nimic despre ce școală are, școala vieții la seral sau la mare distanță. În periplul meu profesoral – periplul e pe mări, că de-aia vorbii despre croazieră! – am trecut și pe la LEDA 4, Viilor. Am intrat într-o oră după ceva specialitate și pe tablă rămăsese lecția de dinainte: „friptura la tavă”. S-au repezit la burete și i-am oprit. „Ce-ar fi să analizăm stilistic textul de-aci? Aveți zece minute și-o foaie de hârtie”. Talazuri de vaiete, hulă, năcaz. Ăștia care se dau acum șefi nu au trecut, cu siguranță că doar se vede pe ei, printr-un astfel de liceu. Profesorul meu, care a stat trei ani la Paris ca lector, a nimerit la o absolvire de-asta unde venise însuși Chirac, nu știu dacă nu premare pe atunci. Au vorbit băieții ăia de zece ori mai bine decât politicienii. Să vă spui cum vorbesc rugbiștii francezi? Ca să fii chef trebuie să ai cel puțin studii medii, o diplomă de bac de specialitate,nivelul 4, brevet, diplomă dupădouășpe luni de studiu, mulți ani de experiențăși să fi trecut printr-un post de ajutor măcar. Sunt categorii:pițaiolo, patiser, clătitar, înghețătar, cofetar. „Cheful” e dirijor, diriginte. Pe un prieten care a făcutspecializare la Geneva la un vestit ceasornicar l-am întrebat ce-a dat la admitere – sală, traseu, eseu? Aiurea, a venit examinatorul cu o pungă cu un ceas rolex desfăcut până la ultimul șurubel și i-a cerut să i-l facă ceasîn juma’ de ceas!
Avem boala șefilor,de birou, de serviciu, de șantier, de echipă, al sectorului suflete. Ne dorim yahturi din cristale Swarovski, cu secretară și șofer. Ne jucăm de-a Evul Mediu prin comune urbane cu pantă și perdele. Vrem să dăm bine și să avem vorbe de temut. Dar dăm în borhotul vorbelor de gang: „Orban dă la rase”, burtieră de teve de știri, Alep cu pehaș! Țoape de trotinetă, ca Lorendandana, șanteuză de birt cu sifon. A proposito de Vorban aista, care face figură frumoasă la conservatori: Ungaria a fost pentru o juma’ de veac, juma’ de imperiu; Ooropa este pentru ea și complex și orfelinat; iar Sadoveanu are dreptate din nou în introducerea din Baltagul! Dincolo de discurs – rar pentru un politruc românaș să vorbească trei ore, Nea Nicu ce mai vorbea, chiar șase, cu pauză, și să-l citeze pe Jean Raspail scris de-ai noștri Raspall – nu mi-a fost plăcută nereferirea la România. Nici un singur moment nu a spus unde se află și nu ne-a citat, ba chiar și pe Belgrad l-a numit ca-n secolul cinșpe, ca pe vremea lui Iancu de Hunedoara.
Dar mai simpatic s-a dovedit un interviu vechi al acestui Căpcălin Ștefurescu,un supozitor cultural al tembeliziunii noastre de cartier. Mărturisesc cinstit că n-am stat niciodată mai mult decât până la prima pauză comercială (așa-i zice acum, pe stilul dulce și nou). M-a interesat că a anunțat un mare actor de acoperire mondialicească. Am ciulit atenția la Sucă al meu. Poftim de, venise Brandauer, mult văzut pe ecranele comuniste ale tinereții noastre în Mefisto și în Colonelul Redl, ambele regizate de Szabo Istvan, cu care ăsta, Szabo, a cules un Oscar și vreo trei premii la Cannes. (În Mefisto a jucat și fata lui Petru Groza, ca să știți!). Întrebări năroade, pustii, de șuetă, răspunsuri elegant frivole, de șmecher meseriaș, venit la casa de cultură din sat. Sat posesor și el de teatru, al cărui cel mai important actor se numește Ion Besoiu.
