Se vede cu ochiul liber că asistăm la un soi de farsă, mai degrabă la un proces literar dar care se va sfârşi tragic, Fecioara din Orleans fiind în cele din urmă arsă pe rug. Așa se spăriase gândul cam de multișor poveste. Cam dinspre 2014, cu marea Răpirea a Fecioarei Crimeea, lovitură de berbec mascată. Cred că se va preda la cursurile de strategie, alături de Sun tzî, Iliada și Klausewitz. Cel mai mare portavion al Mării Negre, cum ar veni.
Din nou intră în funcțiune ideea de mare la români. Nu avem o civilizație a mării, nici măcar multe marine în piftură, abia după ce Balcic. Care conține o geamie, o grădină superbă amenajată de un helvet, o tabără de acuareliști și o plajă eminentă. Un fel de Mogoșoaia, unde și-a făcut tiribombă „Prostănacul cu plapumă”, ulei rânced pe pânza vremii. Te ia somnul când te gândești ce de apăraie e pe planetă. Ce de apăraie, dar ce de profunzimi de imagini și ce de povești procesate! Nu și la noi, care nu avem o scriitură a mării, o excavare a munților de spumă, o civilizație a valurilor. La noi marea este atunci când e vară, cald și dor de scăldat, dor de pește și de peștoaică. Marea este o lâncezire, suspendare, lenevie, lenevire, chiul, pauză. Am un prieten care nu dă doi bani pe Pink Floyd, spunând că au o muzică de pauză, de pus în lift. Nici eu nu m-am dat în vânt după ei, dacă nu-mi punea Moțu „Wall” nici atâta. Mai mult îmi plăceau Emerson, Lake și Palmer, care au cântat ceva și cu note românești. Dar să revenim la mare. Nu avem mai nimic construit decât de Nea Nicu. Mangalia e un sat iar Constanța, la 1878, o comună.
Am mai pus de o cazină, de-o statuie, de-un otel, de-un bulivar. Firește, ideea de promenadă, de bălăceală, de jerseu în dungi este de dată recentă, nu depășește curba secolului XIX. Dar orașe-port au mai existat, până și nemții ocupanți la 1916 au asemuit Brăila Hamburgului lor. Mărfuri de contrabandă, balade, beții marinărești, iubiri năuce nu prea obișnuim, ce ne mai scot din amorțeală Istrati, Jean Bart, Radu Tudoran. În anii puterii populare, singurii în care s-a defrișat nisipul, au apărut complexe rezidențiale mamut, oteluri de două sute de camere. Sigur că și astea sunt desenate de alții înainte, dar le-am preluat și noi, cu tabere, colonii și sanatorii sindicaliste cu tot. Foarte frumos. Astăzi, s-a înființat un alt soi de turism, mai igienic, mai personal, cu vile și vilișoare, cu piscine, cu mai puțină agitație, resorturi discrete, aruncate în alei de lauri și de leandri. „N-avem, mai treceți pe-aici”, vechea placă. Iar ceea ce avem, recte Hororreca, este un cumplit meșteșug de aspirare de bani. Neavând vară decât două luni pe an, neavând mare albastră și limpede, ci tulbure și închisă, neavând stabilimente și balcoane spre soare, avem cafea la doi poli, mai scumpă ca la Monte Carlo.
Dobitocii și lătrăii de chefi sunt driblați de A. Vaxilescu, de aceeași teapă cu ei. Dom’le, și banga asta este o adunătură de contabili de pe la TAPL sau de pe la gazete de economat și de economie politică. Unul dintre ei, care are impresia nefastă că oficiază, semna articole de „hai ai noștri” pe la gazete, unde i le scriau alții. Nu era capabil de două file dactilo. Nici acum nu poate vorbi liber la apel mai mult de-un minut, precum Joianis. Nici nu trebuie, desigur, fapte, nu vorbe, soluții, cum cer toți. Ce soluții? Afară și puși alții, cu mintea dezghețată, căci cu școală găsim, acum orice prost face un curs de broaște și de chei potrivite la Yale! Până și prezicătoarea Minerva Traiana.
Asta-i partea literară. Că în cazul Urdăresei, al Ţoapei noastre Naţionale, avem o cu totul altă mâncare de peşte. Cu siguranţă că justiţia noastră nu se află prea departe de anul primului proces al Ioanei d’Arc, adecă 1431 – după acesta a urmat un altul, de reabilitare, deschis în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1455, sub pontificatul Papei Calist al III-lea – sau de anul 1893, al schiţei „Justiţia Română. Secţia corecţională”, semnată de inegalabilul şi inamovibilul Ion Luca Caragiale ! Dar în cazul nostru se condamnă o epocă şi nişte apucători adiacente acesteia. Se condamnă neamprostismul îngălat, sfidător, de Obor sau mai de jos, scăpărând din deşte soioase şi afişând aroganţă parşivă.
Sigur că găleţile de bani aveau destinaţie clară şi erau folosite în înălţarea pe tocuri Louboutin şi în atârnarea de paporniţe Vuitton, doar nu credem că erau destinate descoperirii de hibrizi de ştiuleţi cât mai productivi la hectar. Chestiile ălea din ce or fi fost făcute, tocurile şi genţile, nu cocenii ? Iar madama respectivă se bănuia a fi taman Teodora Vizanţului, şi dânsa venită cam pe acelaşi itinerariu social-politic şi cultural-artistic. Şi ce este mai grav – şi de aceea trebuie condamnat cu apăsare de Istorie şi de manualele de bun-simţ – este modelul, intrarea în efigie, ameţirea oamenilor obişnuiţi prin transformare de afiş redactat de un bădăran şi scris cu noroiul parvenitului de mahala de oraş portuar. Ăi cu mintea uşoară pot râvni la aşa ceva, la o trambulină ireală spre balta plină de mătasea broaştei.
Să ne descreţim totuşi cu un dialog mult mai inteligent decât hăhăielile şi foşnetele gângave ale personajelor proiectate acum pe ecranul de stambă al Realităţii noastre.
„Prezidentul (către reclamantă) : Spune-mi cum s-au petrecut lucrurile…”
„Femeia Caliopa, republicană română : eu, domnule prezident, vine dumnealui la mine, care venea întotdeauna seara ca amic, încă era şi dumneaei care îmi este amică, şi aţi chemat-o dumneavoastră martoră că a fost acolo şi poate să jure cum s-a întâmplat.”
