Istoria se scălâmbăie la noi și vine cu scrâșnet meschin. Se întunecă în occipitalul câmpiei peste care șenile de noroi desenează traiectorii inutile și hăbăuce. Ape fără susur străbat plantații de foc și de pară din care pare că nu există scăpare.
Bine zice Alexandrescu: bici groaznec, urgie a cerului, foc care topește crângurile iar ai lui dafini, ai răzbelului dafini, sunt sângerați, chiar dacă sunt lauri. În război nu există învingători și învinși, nu există cum învățam noi la obiectul Istorie războaie drepte și strâmbe, există doar crime. La Homer poate fi măreț Ahile, deși îl umilește ca un bătăuș de stradă și după moarte pe alde Hector, ce mai încolo, așa era cutuma acum trei, patru mii de anișori. Dar Homer ăla cine o fi fost, dacă o fi fost, descrie năprasnic măcelăria războiului în schimb, în același timp, iese din mucegaiul prăvăliei pentru a fi uman, pentru a povesti răbdarea, dansul, iubirea, orgoliul, viața. Războiul înseamnă șuvoi, înseamnă zgomot, înseamnă descompunere, nu are nimic eroic în el, e doar prăpăd din belșug.
Pentru generația mea Slavă Domnului că el nu exista decât ca montaj literar muzical și ca dans tematic! Propagandă, căci atunci se desfășura zăbrelit Războiul cel Rece. Acum am ajuns să cunoaștem apropierea lui, gâfâiala în ceafă, micile calamități cotidiene, trecutul nerecuperabil. Doamne ajută să rămână doar așa, o incursiune chirurgicală fără „victime colaterale” după cum ne învăța madame Albright. Fiare contorsionate, nici măcar sălbatice, căci alea ar fi bine să rămână nevătămate la circ, teancuri de tancuri, arbalete, rachete, camioane, halebarde, pușcoace scoase din uz. „Homer al vidanjei” – vorbe de Proust.
Acum vedem caricatura și caricaturizarea confruntării, ridicolul ei. În primul rând boicotul adversarului, ca și cum unii s-ar lupta, musai eroic, singuri, la perete. Nu am să înțeleg niciodată de ce se evită contactul direct? Când se iau la bătaie doi, te duci și-i desparți pe amândoi, vorbești în parte cu fiecare, nu doar cu un zevzec. Papa de la Roma Eternă, cât de hămesit de imagine e și el, s-a dus direct unde trebuie. Apoi nu am să pricep de ce se iau măsuri punitive stridente: scoaterea de pe afiș, anularea unor competiții, turnee, concursuri? Mai trebuie și vreo scoatere din biblioteci și din librării ca-n romanele sudamericane sau ca la noi, în ministeriatul lui Bleșu. Ba chiar mai mult, un nevleg norveg a trântit o imbecilitate cât drakkarul vikingilor: „Dostoievski e un scriitor mediocru”. Măcar fă-l geniu pe Gogol, dacă vrei să spui și tu ceva! Iar mediocru e Ibsen, cât de bun e și el, măcar în raport cu Cehov, sau Hamsun, bun de tot dar și prieten cu Hitler. Ba i-a mai oferit și medalia Nobelului cui credeți? Lui Goebbels.
În al doilea rând eroizarea excesivă care duce direct la fake news. Poze lipite, poze redatate, statistici inventate dar și narațiuni mai ample revizitate. Răspunsul unor marinari de pe o insulă este fix vorba lui Cambronne, a generalului lui Napoleon de la Waterloo. Încercuit de englezi și somat să se predea strigă „Garda moare dar nu se predă!”, și întărește cu vorba de ocară franțuzească din cinci litere și începută cu M. Prima replică a admirabilei piese a lui Jarry, Ubu Roi! Unde mai are un R. Se zice și acolo, se pare că, se spune, nu se știe exact. Dar Hugo, în Mizerabilii, își permite să scrie că adevăratul învingător de la Waterloo este Cambronne. Ca orice mare scriitor își permite să scrie Istoria lui!
Pe al treilea rând se înghesuie și alții, așa-numiții comentatori care dezghioacă o jumătate de rimă. Analiști militari, aurzi dumneata! După mine, armata este o adunătură de mai mulți nebuni iar a noastră e sublimă, numai că lipsește cu desăvârșire. Nici nu a înregistrat vreo bravură, a cules mai degrabă porumbul și viile. La Odessa, că tot suntem în domeniu, a făcut numai rele. Și RSS Ucraineană, stat cu steag la ONU, a votat contra noastră, cum și era de aspetat. Orice corigent, orice reformat, orice gradat de ață emite judecăți și prejudecăți, dar nu știe pic de istorie, în ungherul întunecos al minții lor de unică folosință nu au nici măcar rușine.
Istoria, această bestie mâncătoare de nervi și de vieți! Istoria – acest șipot sonor care merită consemnat, descris, nu neapărat explicat. Asta e treaba literaturii, ea va face și va desface eroii și mormintele, ea va condamna crimele și criminalii, ea va achita oamenii și notele de plată. Deocamdată nu mai trimiteți nimic, încetați și acoperiți pălălaia!
