Nu mai prididim de atâta discurs emanat de la neşte vieţuitoare pustiite la cerebel. Un fost prezident a devoalat micimea unor mari politrucieni de acum, spunând adeverul că provin din foşti mecanici auto, tutungii, bucătari de IAS sau cambuzieri, chelneri, dansatoare de bar şi de bară fixă, casieriţe de alimentara, recepţionere, vânzătoare de lingerie, ca o primă madamă, cojocari, ca o alta, bref amărăşteni de mucava hurducaţi la pupitre unde nici nu ajung. Haită de zei de stambă, buruieni ieşite din vegetaţia genealogică stropşită cu borhot de lume bună, pusă pe trotinetă şi pe pungăşit. Ăştia, vezi bine, îşi permit să preia, ca maimuţele, proceduri, metehne şi deprinderi de la omonimii lor văzuţi la alţii doar pe tembelizor. Toți ăi de vor să hie considerați de dreapta sunt odrasle de șantieriști, lăcătuși mecanici, șoferachi, secretari de partid sau de sindicat, frizeri și în general securachi cât coprinde. Dar musai cu bombetă sau panama de panoramă/panaramă. N-ar fi nicio rușine, dimpotrivă, ar fi o mândrie dacă ar ști să și-o poarte. Zaharia Stancu, un boier deși țăran autentic, declara că învățase meseria de la ăia adevărați, nu de la ciocoi.
Când eram de-o șchioapă ne tundeau la „Ciufulici”. Ciufulici, nu ciufolici, de sună extraterestru ca acuși. La cinematorgraful „Timpuri Noi” puteai intra chiar şi hăt, după ce începea proiecţia. Erau șase cinematografe pe peticul ăla de bulivar. Acum parcă nu mai e niciunul. După aia mergeam la Magazinul copiilor și musai la o cofetărie. Arătați-mi acum vreuna! Nu mai sunt nici cabine telefonice, nici măcar rigole. De rigoare ce să mai zici? Toţi provenim în general din familii modeste, de asfalt dar venite din provincie. Că provincie este tot ceea ce nu-i Capitală, iar Bucurescii sunt un sat mai mare, vorbă argheziană ca o arteziană. Că și Arghezi sau Călinescu n-au fost bucureșteni din prima. Am scris-o deja: blocuri cu scări multe şi cu apartamente de două sau de trei camere. Biată mamă îmi spunea că erau consăteni care nu vedeau pâinea cu lunile. Sigur că s-a trăit scrâşnit şi zgâriat şi de-a-ndoaselea. Un profesor mi-a spus că a plecat de-acasă, de la ţară, şi a stat la internat, într-o hală de optzeci de paturi. În cutare carte de interviuri cu scriitori publicată tot pe-atunci se punea întrebarea dacă literatorul, făcătorul de literatură trebuie să mănânce de două ori pe zi.
Dar noi nu ştiam, ca acuşica în reclamele snobeşti pline de opulenţă de neamuri proaste și unde fiecare plod are camera lui şi spală bibelanurile de sticlă, decât de camerele de tineret sau de colţul unde se îngrămădea biroul cu tăblia rabatabilă. Aproape toate noile reclame reclamă faptul că indivizii de-acolo șăd în viloace, camera copiilor e la etaj, ca la americani. Scară interioară, chestii, socoteli. Doar ăla care nu găsește medicamente pentru osteoporoză poposește într-un apartament de bloc la soacră-sa. Azi habem toți mașini, două sau trei, stăm în șandramale de lux, în cartiere private și privative de priviri indiscrete, nu mai avem private în dosul curții, printre oțetari, avem perdele după care ne aruncăm privirile pe stradă, porțile sunt din fier forjat ca grilajele din cimitir, nu mai sunt din lemne sau din bețe de floarea soarelui. Acum nu mai suntem țărani, ci fermieri, că de la Ferdinand numai ferme am avut, nu doar un lot de cinci hectare. Pudding ca la bunica, mam’mare făcând numai așa ceva, nu păsat, mămăligă cu lapte sau macaroane cu nuci.
Mi-aduc aminte de un prost sâsâit care a fost oleacă ministru și care rânjea tot timpul de ne prezantase casa, evident o viloacă, dar care conținea o cireadă de cărți bine terciuite în rafturi lucioase. Se vedea de la o poștă că biblioteca fusese cumpărată la kilogram sau direct cu cifa, erau toate volumele aliniate la rastel. Așa se vede neamul foarte prost de departe, din Costa Brica. Nu vă amintiți și de-aia, ceva șefă de parchet melaminat, ce explicație de tras pe nas a trântit? Fiecare dintre noi are momentele lui de ridicol sau de grație, dar la ăștia de prin boscheții politicii se vede coada vacii prin toate reclamele și etichetele prin care se scaldă. Și asta, „melteanca” din Plechqoui, pardon de expresie, foarte bine definită astfel de Mircea Badea, n-a intervenit în emisiunea unui prost zicând că nu-i ea? Până și ăla se dumirise și începuse să zâmbească a râdere. Se afișează peste tot cu acea mamă de zici că-i Regina Victoria în cincizeci de magazine, nu o biată femeie de serviciu de-o singură alimentară.
Ferească Dumnezeu, mult mai grav este că jumătate din copchiii de școală nu mai termină liceul, că bacalaureatul îl trec din ce în ce mai puțini alumni și că ne scoatem – auzi dumneata, „scoatem” – la adopție propriul viitor!
