1. În 1991, cred, am poposit și eu la Primăria Parisului Franței, împreună cu vreo juma’ de duzină de amici. Presa din țările ex-satelit ale Moscoviei, cum zice Braudel. Vorbe, zâmbete false cu toți dinții puși la vedere, cocktail de fix o juma’ de ceas. Toți ne vedeam de la o poștă după ilicele cu buzunare mari, de reporteri frenetici ca albina – unii, alții, eu și Gabi Rusu, aveam sacou de cașmir, de pa’ su’ de franci, eu de la tata socru, el de la frate-său – ,după pantofii de sport și după cravatele late de poliester (eu și Gabi aveam pantofi de la Andre’ și cravate de la Lafayette).
Se termina o vreme în alb-negru, în culori terne și în lipsă de gust. Nu numai la noi. La vreo doi, trei ani, toți politicienii noștri trecuți pe-acolo își afișau papornițele Tati, les plus bas prix, de rafie, la zece franci și costumele de la APACA. Epoca trebuia să se fi terminat demult, acum cică se revine la pantofii normali, nu la porcăriile astea de „adidași Puma” (am impresia că de fapt ăștia sunt doi frați nemți) dar persistă în pozarul oamenilor publici și a oamelor politicianiste. După halatul unei toante de la Ecologică și după engleza de aeroport sau de recepție afișată la toate seminariile de integrare a veneticilor printre vătrașii ooropeni, afișăm aceleași rochii, mantouri, metehne, gesturi de prost gust și costume prăfuite de vitrină de provincie. Vin acum neuropalavramentarele.
Nu mai bine ar fi venit Spartachiadele, Balcaniadele sau Dinamoviadele? Mai luam și noi ordine și medalii, oricum primim ordine, de-aia sunt duși ăia acolo cu căruța cu pepeni. Să ardice mâna și să vorbească doar un minut, pe ceas, în săli goale de parcă ar fi parcarea unui supermarket, la scările celea rulante. Pe cine interesează existența incoloră și inodoră și insipidă a lui alde Bușon sau Bișon, a lui Rateuș Bolovan, de la Metalul Hopșa Mică și Victoria Îngălan? Ăștia sunt buni doar ca manșon de fată bătrână sau câini de circ.
2. În aceeași spumă de valuri. Funcția creează organul de ocazie. Stroichiță sau Storchiță, un submediocru de la Jiul. Jiul era bună pentru bieții mineri, care mai aveau și teatru, bodegi, cenacluri, presă locală să se bucure și dânșii cu ceva produse culturalicești. Bine, când zici Jiul zici Libardi, Tonca, Stocker ș.a. Ăsta era nimeni și a rămas la fel. Îl interpelează pe colegul Belo, fostul meu elev de la seral. Belo a fost un jucător sigur și elegant, deși pentru mine cel mai bun a fost și rămâne Cornel Dinu, și spre deosebire de Hagi, (Regele, sic!) a cucerit Cupa Șampionilor cu două echipe diferite. Hagi a făcut performanță la turci și în națională, în timp ce fiu-său nu are pic de talent, geaba îl tot împinge în față. Mă mir că nu se numește și el Haji al României!
3. Ne place să traversăm vântul cu coafura dichisită. Ne place să părem în rândul lumii și avem nonșalanța insistentă a neofitului. Cosmos o avea același etimon cu cosmetică? Ne place să batem la porțile luminii și ale furtunii, dar după ora închiderii. Ne place să fim invincibili pe teren propriu, în deplasare ne fură arbitrii. Mulți autodidacți răscopți pe toate canalele și canalizările tv. își dau capul pe spate și au angoasa eternității. Mai ales. „Avem o șansă la nereușită”, după cum zițe o încleiată la minte de pe-o antenă. Sărbătorim provincial și deci slugarnic neintrarea în Timpul și Spațiul mineral numit Schengen. Ce să spun, un paliativ: s-au desființat ghișeele de la vamă! Dar șușelele, de la șușea cu asfalt, nu de la șușă? Dar partenerul strategic? O nouă umilință pe vechile dureri. Dacă vă mai amintiți, nici intrarea în UE nu a avut loc decât tot la „și alții”, după doi ani de la cârdul ăla de zece gâște intrat cu clasa pregătitoare!
4. O prompteristă oarecare, de-o prostie energică, îl trăgea la răspundere pe Nicu Covaci. Repețesc: eu sunt cu Sfinx, cum dacă ați făcut școala generală pe vremea lui CChiriac, eram împărțiți în pro-beatles și pro-stones. Ca ăia, motarzii și scuteriștii, din Quadrophenia lui Who. Ăst grup local de etno-rock, bun de altminteri, a existat până a plecat. Și atunci se diluase, fabulelele alea erau bune de Club A, nu puteai ieși cu ele-n lume. De altfel, după ce au crezut că dau lovitura, băieții s-au întors de unde-au plecat. Acum fac mofturi de brand, că n-au altceva de executat. Și Aldea, cel mai bun după mine, după ce s-a întors la Oradea a apărut penibiloiu. Orgolii de casă de cultură, genul Leșe, că și ăla tot de la casa de cultură a studenților a răsărit. Nu vedeți cum apare, cum șade-n peș, cum cântă cu noduri și cu semne?
5. Alta se plânge de pierderea sau de sechestrul pus pe proprietăți. Care proprietăți, că toți ședeam la bloc, blocuri mai noi sau mai vechi, în două sau trei camere? Și lumea se duce azi, la pardon baie, nu mai merge la tauletă sau la closet sau la zero/zero sau la weceu (water closed și ăla). Că și aveau baie toațe țoapele astea poleite acum în vedete! Au proprietăți mai ales „actoriștii” și unul de apare des și degeaba, unul de trebuia să hie Anthony Perkins local și a eșuat în roluri de ordonanță. Actorache de replică, nu de rol principal. După ce pleacă ăști dincolo, devin nume de săli.
6. Și apropo de atenționări: când scrieți vreo plăcuță de-asta copchiii ploii, puneți și un vă rog, că nu sunteți paznici de parc sau de penitenciar! Nu parcați, vă rog! Vă rog, nu rupeți florile! Vă rog, mulțumesc, iartă-mă și săru’ mâna pentru masă, așa mă învăța biată mamă. Tot se iau și proștii noștri după alții și nu mai vor bacalaureat. Într-o țară care după ‘45 nu știu dacă avea mai mult de vreo 1% absolvenți de așa ceva! Că-n Japonia nu se pun note în clasele primare, dar se face organizare și smerenie, educație cetățenească, de șapte ani de-acasă. Bine, aia se pare că e o altă planetă!
