Am in fata o carticica de formatul vechii colectii “Meridiane” de prin anii ’60, care imita la randul ei “Que sais-je ?” sau “Clasicii Larousse”, de fapt un “poche”, un bpt, o editie de buzunar intitulata O scrisoare pierduta la Teatrul Mic, aparuta in colectia revistei “Clipa”, Bucuresti, 2011.
Cartea in sine este un fel de dosar de presa al reprezentatiei cu piesa caragialiana si cu coada de cometa a receptarii ei la diverse niveluri si paliere ideologice si in diverse faze temporale. Pentru orice actor din lumea asta interpretarea rolului Hamlet in vreo montare oarecare inseamna idealul si zenitul carierei lui. Pentru teatrul nostru montarea “Scrisorii pierdute” este incercarea capitala a oricarui colectiv artistic coherent. Fireste, etalonul il constituie faimoasa punere in scena a lui Sica Alexandrescu, dar nu e de neglijat nici montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra. Fata de ele, “proiectul”, sa-i spunem in limbajul de lemn de acum, al lui Silviu Purcarete din 1988 a insemnat un imens succes de public, o activizare accentuata a politicului si a farsei electorale la romani, ceea ce se gaseste de altfel in spiritul si in litera discursului caragialian. Ce cadere strasnica in caraghiozlac este ponosirea cu prenumele identitar Agamemnon a unui zaharisit si invartit Agamita, pus sa descurce dilema insalubra a unei capitale de judet! Numai si pentru atat si Caragiale a fost genial!
Cele mai bune articole sunt scrise de D.R. Popescu, Razvan Theodorescu, Paleologu, Paler, dar si de Petre Ghelmez ! Actorii, care nu prea au treaba cu scrisul, spun lucruri interesante si chiar lucrurilor pe nume – Visu, Stefanescu, regretata doamna Balanuta, bietul Manolache, pana si Seciu, aflata in egeria submediocrului activist G. Radulescu ( ce iesire necontrolata a avut amaratul in contra unei idei discutabile, adica de discutat, a marelui erudit Edgar Papu ! ) , caricaturizat de nu ma insel ( cel putin asa mi-as dori sa fie ! ) de D. R. Popescu in “Mormantul calaretului avar” sub numele de Basca, rol jucat excelent de fostul bun actor Rebengiuc, devenit dupa 1990 politruc de ocazie pe la diverse masluri.
Niste lucruri trebuie spuse pe nume, si anume ca Dinu Sararu a fost un redutabil sef de institutii artistice – Teatrul Mic si Foarte Mic, inainte de 1990, Teatrul National “I.L.Caragiale”, dupa 2000, de unde a fost usuit de o securista oarecare ce uzurpase fotoliul de ministreasa culturaliceasca, exact ca in paginile lui nenea Iancu ! Apoi, nici ca prozator nu este de neglijat, dimpotriva, citit fara prejudecati are un acut sentiment al detaliului si o mare placere a povestitului. Banuiesc ca memorialistica pe are o are sub condei va exploda intr-o adevarata placere a lecturii. De unde atunci reticenta si chiar ignorarea perpetua ? Din functiile avute si din frecventarea politicului activ. Avem o gramada de scriitori care au activat la acest palier si care nu au fost receptati literar cum se cuvine tocmai din acest motiv. Exemple : Titus Popovici, unul dintre cei mai inteligenti literatori romani, scenarist remarcabil si autorul exemplarei nuvele “Moartea lui Ipu”, de nivel maupassantian, Zaharia Stancu, foarte bun poet si romancier deloc neglijabil, Beniuc, un mare poet erotic, mai inspre noi Nicolae Dan Fruntelata, de mare sensibilitate si, sa ma ierte Dumnezeu, cu nimic mai prejos decat Dinescu, tot politic izbucnit dar canalizat si ghidonat in alta directie, Romul Munteanu si Valeriu Rapeanu, redutabili editori si oameni de carte etc. Ca sa nu-i mai amintim aici pe Eugen Barbu, unul dintre cei mai buni scriitori romani, Miron Radu Paraschivescu, bun localizator al lui Llorca, penibil insa la moartea lui Rebreanu si pare-se coautor al “Putrefactiei poeziei” sau chiar Eugen Jebeleanu, un gazetar abil si un poet notabil. Atrag astfel atentia pana si asupra perioadei cominterniste si realist-socialiste, pandantul globalizarii de acum si al corectitudinii politice, si nu fac decat sa-l citez pe Baranga, dramaturg iscusit si plin de haz.
Aceeasi prosteala politica ne macina si acum, institutiile culturale maraie si isi arata coltii unele la altele, au propriile liste de genii, pe banii statului diriguiti de Puterea actuala si ai ICR-ului – un fel de cotet al propagandei, condus de un debil si de un ins fara nici un dram de talent in nimic ! –, se traduc aceiasi insi fara noroc, se trimit aceleasi expozitii ridicole si se finanteaza aceleasi sezatori aiuristice. Inca nu s- a ridicat ceata de pe ochii inrositi de ura si de invidie ai multor impostori literar-artistici, inca nu avem cititori de profesie, profesori de autoritate nationala care sa decanteze lucid si echilibrat graul de neghina. Avem doar mofturi mitocanesti si o paranoia de mahala care ne tin la mare distanta, mereu si mereu, de capitalele culturii universale. Tara mica, drame mici!