Docar, tocar sau docher?

Istoria este o diligență, o mască inflamată. Ea nu posedă acizi grași și omega 3, ea posedă interese și spații de manevră. Ea se află mereu în criză sau în permisie, se află mereu între ceață și ultraviolete, între condei și călimară, între Sisif și artrită. La noi, unde izvoarele izvorăsc rece, limpede și în tăcere, Istoria se face la ordin și chițibușărește. Odios, sinistru dar mai ales obscur. Specialiștii din domeniu sunt un fel de gradați de dorm prost în post dar apar la tembelizor și explică. Fiecare este un medium inert. Nemaiavând cavalerie, nu avem nici cavaleri, ci numai grăjdari generali. Gloabe. Tocard sau toquard, zice franțuzul ăstuia nărăvaș, răpciugos, de ia startul în sens invers.

Apropo de cai, nu de gloabe. Data trecută remarcam lipsa de velodrom la noi, la românași, dar acum o remarcăm și pe aia de hipodrom. Este unul de trap la Ploesci, dar nu știu dacă mai funcționărește. Case de hipism, cum era asta din Traian colț cu Moșilor, nu mai sunt. Nici cărți despre țesălat prietenia haiducească și copilărească a câte unui Fury sau a vreunui căluț roib de Steinbeck. Cine mai scrie azi Cursa cu obstacole sau Caii albi din orașul București, de socrul meu sau de Nea Fane?

Dar nu avem nici istorici literari îmbibați puțin și de teorie. Vorbește iarăși lumea despre realism-socialist. L-am auzit pe Scorsese, regizor bun de filme de acțiune (cel mai cărnos este „Taxi Driver”, restul mult aer comercial) care spune că lui nu-i plac decât filmele cu intrigă și cu epic. Sigur că toate sunt așa, depandă de doză, că totul este dozaj acum, de la nu-ș câte grame în sus încep dramele și delincvența, dar parcă vorbea la CEPECA. Toți autodidacții îl dau de paregzamplu pe Balzac, care foșgăie de atâta epic.

Mi-aduc aminte că Marin Sorescu, mare scriitor român lepădat acum  din călindare, se întreba de ce tot scriu unii calupuri, teancuri de memorialistică graţioasă şi dietetică ? În primul rând se mira că orice prost, -oastă  poate  avea  amintiri. Şi avea dreptate. S-a înghesuit lumea la cărțile Iascăi, Răduleascăi, Săftoiesei, acum la asta a unui bijboacă de grămadă deschisă, cu ciuf scoțian de coloarea vezichiului. Totul este de fapt şi de drept rodul conjuncturii, vorbă pe care mi-a reproşat-o un prieten.

Omuleţii aiştia căzuţi nu întâmplător ca nişte cârpe ude de pe  frânghia Realităţii direct în bulentine de vot au impresia că  oscilează  superior, ca manechinele alea bâțâite dintr-o casă de modă trecătoare. Ei sunt nişte boacăne, boroboaţe, stinghereli de casă de corecție. Neavând nici meserie, nici glagorie, se agaţă  de singurul sprijin care străbate pâlnia de praf: doctoratul de televizor. Şi  hămăie  până când cade  corentul. Sau  până când sunt scoşi din priză pe uşa din dos şi trimişi la solduri. Măciucă, Joianis, Ciocolaxu, Cazzu, Petrov, Iohaos, pe loc repaus! Îi cunoaşteţi, cu pălăriile alea cu boruri mari pe care le poartă de sanchi și cu mâna la chept au la lingurică, toţi ăştia de interpretează roluri de inteleptuali  şmecheri, cu digestia culturală făcută la fără frecvenţă. Echipaţi astfel și cu figură de cârnat molfăit de preocupare apăsată. Doctori de tablă sau de table în Cișmigiu, acoperiţi în perdeaua de tinichea blondă spre coclit.

Deacă nu trăiam vremile aistea caragialeşti, nu puteam despica  niceodată  aerul   stătut  din  preajma  Realităţii  imediate. Zău că da! Nu credeam şi nici cu gândul nu gândeam că se poate așa ceva. Și încă mai încape degradare.

La acoperiş, la scufiţă, trebuie să ai ţiglele în regulă pieptănate, nu deranjate şi suferinde, cărora le e necesar un tratament cu antipsihotice. De la acoperiş începe să curgă mâzga, mizeria, păcura neamului prost, pisicii și cățeii ploii şi ai prostului stătut şi dezagreabil. Sau ăi sedimentați pe bară ca băietul lui Hagi. Aşa se întâmplă acuşica, păcatele noastre, căci asistăm la zvârcolirea celei mai penibile adunături politice. Iresponsabilă e puţin zis, e un elogiu aproape. Cel mai prost om care a păşit vreodată pe Calea Victoriei, după cum zicea un mare maestro al metaforei referindu-se la moronelul simpaticissim și de gumilastic Petrov, cu nume predestinat de răsuflătoare, delirează penibil, se zbenguiește  grav afectat la pilonii din podul casei. Ferească Dumnezeu de noi, că de el, sincer, puţin ne pasă, va fi cea mai urâtă imagine de ruşine pe care am petrecut-o de-a lungul vieţii noastre lipsită de vegetaţie. Ducă-se pe pustiile subconştientului şi-n ale altor maladii cerebrale ce-i încotoșmănesc dușmănos mecanismul gândirii microscopice! Și el și tot neamul lui de ploșnițe fierte în păcură și matrafox.

Ei poftim de, ce ne lipsea nouă? Schimbăm etichete, denumiri de ulițe și socluri de statui. Popor fără fântâni și monumente, după cum băga de seamă G. Călinescu. Acum cu o epidemie de fântâni și statui puse claie peste grămadă. Iote, mijotăm altă facere de râs la celebrissimul concurs de cântat scrofulos pe datorie numit Horrorvizion. Efort de-a amesteca niscai scâncete cu aburii polifticii de măcelărie. Peste tot aceleași figuri, chiar dacă par noi: performeri pensionari pe spații mici, balcanice. Veterani reumatici înainte de lăsarea la vatră. Gloabe, mazete, tocari.