1. Iar am a mulțumi din suflet cuiva. Unui adevărat doctor, medic adică, din stirpea „lutierilor lui Dumnezeu”, după cum le zice prietenul Răzvan Boanchiș, tămăduitor și cu adevărat profesor, daskal, îndrumător: dr. Gabriel Constantinescu, de la Spitalul Floreasca. Grație domniei sale am aflat calea de urmat și am să purced la parcurgerea drumului, cu torța deja badijonată în speranță.
2. Premiile literare. S-a organizată cică o gală a lor. Cărți de manutanță, mentenanță, motivaționale? Că altfel cum? Aveam pe vremea veche o editură, Ceres, care tipărea cărțulici de-astea – cum să pui murăturile, cum să scoți petele de vin roșu, cum să speli putina. Mai era una specializată pe vulgarizare, Stadion. Era și o cârciumă cu numele ăsta, în Cotroceni. Mai spre zahana. Cum am dat acum din întâmplare peste una pe strada noastră, care are măduvioare, momițe, rinichi, fudulii pardon și pardon altele! Chestii fragede, delicatese pe care măcelarii și le păstrează pentru ei. Cârciumă cu specific, că noi numai de fițe suntem buni, de brunch și frupt de mare congelat. Nu un pui la ceaun, măruntaie, obraz, limbă sau coadă de vacă. Vorba alor mei, brăileni de meserie: peștele e proaspăt trei ore de când l-ai scos din Dunăre sau din mare. Cum face prietenul meu, Gelu, de are stabiliment lângă noi: pleacă la 5 la Mangalia și vine la prânz cu guvizi, calcan și zargan. Premii literare, auzi dumneata! Printre invitați: o bucătăreasă care ne învață să nu mâncăm pâine, un altul, tot de la oale și tigăi, cu nume de haltă, Scărlătești, doi actori populari și spuitori/spoitori de bancuri răsuflate, un popă fistichiu și zâmbat et caetera. Ceteraș la oi m-aș duce! Ce literatură execută dânșii? De specialiști, că nu mai avem loc de de-alde ăștia.
3. Iar despre sportani, că doar nu spartani. Hagi, ofertă de nerefuzat. Din Dubai sau din Doha? Din Șeicatele Harape Uimite? Am crezut că de la Bayern! Apoi, un modest tenizman de dublu colectează mașini dă lux umplut. Și? Nu-i Francis Picabia, care avea 150 sau unul, Jay Leno, mai dihai, 160. Ăsta-i un nene cu cap de lopată de făcea totuși o emisiune statică, pe formatul căreia îl șutise Fl. Călinescu prin ‘90. Zboară staționar, ca-n pohemele lui Francis Ponge. Și mai abitir, nu a luat Bugatti ăsta negru, de ‘jde milioane de parai! Cu ăsta se laudă harmăsarul Stallone (așa înseamnă vorba, cavallo destinato alla riproduzione). Dacă nici ăsta nu a făcut bani din toate porcăriile de filme ale lui! Le-a vândut peste tot: și-n Dubai, și-n Doha, și-n Dahomey, la noi. Sau în Gabon, țara cu timbrele triunghiulare pe care le cătam când eram mici filateliști. Apropo, și oamenii ăștia, filateliștii, sunt ca o sectă, aveau magazine pe la poalele multor blocuri, aveau revistă, aveau colțul lor, târgurile lor, clasoare, schimburi, chestii, socoteli. A proposito, am cetit ce machini conduce fiștecare ins public: majoritatea modești. Patrick Bruel are un Mini și nu-i singurul, alții câte un Smart sau chiar vestita 2CV; Zidane, de nu mă înșel, are un Renault Megane. Zidane, care a luat trei cupe de șampion continental ca antrenor și care e căutat se zițe de Efțe Bayern. Bineînțeles că ei se arată la poză cu astea, în garaj au cavaleria motorizată.
4. Proprietatea ca furt. Proudhon dixit, că nu patableșii și liichenii din Caracal sau Oltenița, odrasle de servitoare și de contabili cu mânecuțe. Ăștia sunt de Driapta, că așa este de bon ton, ton, semiton în suc propriu. Deși cine oare i-o fi trimis cu burse prin cele coclauri și cine i-o fi plantat pe lângă un legionar bătrân cuibărit la munte? Și franțuzul era modest, dar anarhist și inițiat. Și cineva important, nu poți compara flacoane de cristal cu clistire. Să spui că sclavagismul este un asasinat și proprietatea un furt, că femeile trebuie să aibă grijă de menaj, nu-i de colea. Și cred că așa părea la 1840, când apărea „Dacia literară”! Deși broșura este scrisă prin 1833. Și scrisă poeticește și cu atitudine, în cinci mari capitole. Oricum, o mai spuseseră și alții, Sade sau Brissot sau chiar teologi. Că-i așa sau nu, nu se știe. La noi și la gangsteri da, dar în societățile civilizate se mai rafinează situațiunea, proprietatea poate fi și un cadou. Iacă, am aflat cum s-a adunat cea mai mare avere a Franciei și poate cea mai mare din lume, pe cap de locuitor. În anii ‘80, lui nenică ăsta i se oferă, mă rog, cumpără el pe un franc cutare grup textil pe care promite să-l refinanțeze, să păstreze amploaiații și să nu-l transforme în mici alte întreprinderi. Primește 300 de milioane de franci, licențiază 3 000 de angajați și împarte în dependințe toată nasulia. Asta-i pornirea. Desigur, aici sunt două cestiuni: a) să te aibă cineva la suflet și b) și ai și talent să faci din unul, doi, chiar și tei, curmei. Să găsești oamenii ăștia capabili să miște și să organizeze, chiar cu daune colaterale. Unde?